Curs master 3
CANOANELE BISERICII: SCHIMBABILE SAU NESCHIMBABILE?
Nikolai N. Afanasiev
I
Biserica e întemeiata pe o stânca: "Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui". Cuvintele acestea se pot înscrie pe fruntariile celor mai de seama biserici ale tuturor confesiunilor, inclusiv cea a Romei, însa fireste, fara tâlcuirea romano-catolica. Credinta ca Biserica lui Hristos este de neclintit si de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale crestinatatii. Într-o vreme de profunda criza mondiala, la asfintitul parcursului istoric al omului, însusirea Bisericii de a ramâne neclintita este liman de pace pentru sufletul crestinesc. Fata pamântului se schimba; omenirea porneste pe cai necunoscute si necercetate, iar noi însine, aidoma copiilor nostri, nu stim în ce fel de noi împrejurari ne va fi dat sa traim. Stânca Bisericii va dainui chiar si atunci când pamântul pe care ne-am obisnuit sa stam se clatina si ne aluneca de sub picioare. "De-aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le îndeplines-te, asemana-se-va barbatului întelept care a cladit casa lui pe stânca. A cazut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile si au batut în casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era întemeiata pe stânca" (Mat. 7:24-25) (2) Cu-atât mai mult, ea va tine piept asalturilor omului: "Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marc. 13:31). Între cele schimbatoare si tot mereu noi, numai ea ramâne neschimbatoare; între cele trecatoare, numai ea este vesnica.
Dar cum ar trebui sa întelegem si la ce anume ar fi sa atribuim neschimbabilitatea în Biserica? Oare tot ce tine de Biserica este de neschimbat? În ce sens însasi Biserica este fara schimbare? Acestea sunt întrebarile ce, sub o forma sau alta, stârnesc cugetarea crestina moderna. Nu sunt numai niste chestiuni academice, ci întrebari cruciale pentru viata crestina, întrucât de ele depinde raspunsul la o alta întrebare: care ar putea si-ar trebui sa fie atitudinea Bisericii fata de viata moderna si problemele ei. Daca tot ce tine de Biserica este de neschimbat si nu exista nimic vremelnic în ea, înseamna ca Biserica se îngrijeste de viata moderna doar în masura în care trebuie sa-si pastreze si sa-si ocroteasca sfintenia în existenta lumii, spre a o conduce pâna la plinirea vremii. Aceasta presupune ca Biserica este într-o anume masura retrasa din lume; exista o singura cale - din lume în Biserica - dar nu exista cale din Biserica în lume, ceea ce ar fi adevarat doar daca Biserica împreuna cu toti apartinatorii ei ar putea parasi lumea. Însa ea nu-si scoate apartinatorii în afara lumii ("caci altfel ar trebui sa iesiti afara din lume", I Cor. 5:10) si, deopotriva, Biserica nu-i poate lasa în lume, singuri. Biserica înfrunta lumea, nu pustia. Ea salasluieste în lume si zideste în lume pâna la "plinirea vremii". În legatura ei cu lumea, Biserica, pe lânga grija pentru propria dainuire are si preocupari practice. Daca este asa, atunci în Biserica trebuie sa existe nu numai ceea ce e neschimbabil, ci si ceea ce se schimba; alaturi de cele vesnice, cele vremelnice. Deci unde oare se afla vesnicul si vremelnicul în Biserica, unde e linia lor despartitoare si care sunt legaturile dintre ele?
Hotarârile dogmatice privesc adevarurile tainice ale credintei, ce sunt neschimba-toare si obligatorii pentru toti, afara de timp si absolute. Dar oare în Biserica domeniul celor vesnice si neschimbabile se limiteaza numai la dogme? Pe lânga dogme, mai avem si hotarâri canonice ce legiuiesc rânduiala din afara si alcatuirea Bisericii. Cum trebuie privite aceste hotarâri? Tin ele oare de tarâmul vremelnicului si, ca urmare, sunt schimbatoare sau, asemeni dogmelor, sunt cuprinse în tarâmul celor vesnice, ori cel putin sunt legate de cele vesnice si absolute din Biserica? Raspunzând întrebarii, protestantis-mul spune ca hotarârile canonice sunt rodul lui jus humanum si, prin urmare, pot fi modi-ficate, fie separat, fie împreuna. Catolicismul deosebeste între jus divinum si jus huma-num. Deciziile canonice întemeiate pe legea dumnezeiasca sunt neschimbabile si absolu-te, si nici o autoritate bisericeasca nu le poate anula. Dogmele se deosebesc de deciziile canonice doar prin continut. Deciziile pornite din jus humanum, care cuprinde si jus ecclesiasticum, sunt supuse schimbarii si chiar abrogarii de catre autoritatile bisericesti îndrituite. Astfel protestantismul si catolicismul, fiecare în felul sau, fac deosebire între neschimbator si schimbator, între tarâmul celor vesnice si tarâmul celor vremelnice în Bi-serica. Tarâmurile celor vesnice si celor vremelnice corespund cu ale dumnezeiescului si omenescului, jus divinum si jus humanum. Cele doua sfere sunt despartite cu totul, ajun-gând sa fie de sine statatoare. Însa raspunsul dat nu e cel potrivit, caci desi pune în lumina existenta a doua sfere în Biserica, nu statorniceste nici un fel de împreuna-lucrare ori atingere între ele.
Care este raspunsul Bisericii Ortodoxe? Lasând de-o parte parerea primita mai nou, sub înrâurirea catolicismului, dupa care deciziile canonice se împart în decizii întemeiate pe jus humanum si jus divinum, existenta lui jus humanum e necunoscuta ortodoxiei. În orice caz, ea nu era cunoscuta nici Bisericii din vechime si nici Bisericii sinoadelor ecumenice. Sinodul Trulan, înregistrând hotarîrile obligatorii, adauga: "Si nimanui nu-i este iertat a schimba canoanele mai nainte aratate sau a le desfiinta, sau a primi, afara de acestea, alte canoane" (Canonul 2) (3). Al Saptelea Sinod Ecumenic proclama înca si mai hotarât si apasat ca "cu bucurie primim dumnezeiestile canoane si întarim asezamântul lor întreg si nestramutat, date fiind de trâmbitele Duhului Sfânt, de prealaudatii Apostoli, si de catre cele sase sfinte sinoade ecumenice si de catre cele locale, adunate spre a da astfel de asezminte, si de catre sfintii nostri Parinti. Caci dânsii, fiind toti luminati de unul si acelas Duh sfânt, au hotarât cele de folos", deoarece " daca proorocescul cuvânt ne porunceste sa pazim în veac marturiile lui Dumnezeu (ta martyria tou Theou) si sa vietuim întru ele, învederat este ca ele ramân deapururea neclatite si nemiscate" (Canonul 1) (4).
Existenta lui jus humanum era necunoscuta si scoliastilor bizantini ai veacului al doisprezcelea. Cu toate acestea, în vremea sinoadelor ecumenice, ca si mai înainte ori mai târziu, hotarârile canonice au fost anulate si schimbate de catre Biserica, în cea mai deplina forma a vietuirii sale si prin puterea ei cea mai înalta, sinoadele - ele însele schimbând hotarârile sinoadelor de mai înainte. Sinodul Trulan, dupa ce proclamase neschimbabilitatea canoanelor, scrie în vestitul Canon al Doisprezecelea ce introducea celibatul pentru episcopat: "Deoarece noi ne straduim mult ca totul sa se faca spre folosul turmei de sub mâna noastra, am hotarât ca în viitor nicidecum sa nu se mai întâmple una ca aceasta. Iar aceasta nu o zicem spre desfiintarea sau rasturnarea celor legiferate apostoliceste, ci pentru ca purtam grija de mântuirea si de propasirea spre mai bine a poporului, si ca starii ieraticesti sa nu i se faca vreo prihana" (5).
Jus humanum nu exista în Biserica; toate hotarârile sunt dumnezeieste-insuflate ("fiind cu toatele luminate de unul si acelasi Duh") si trebuie sa ramâna nepieritoare si de neclintit. Înseamna oare ca Biserica Ortodoxa, tagaduind jus humanum, în contrast cu protestantismul, recunoaste doar jus divinum? Atunci cum se poate sustine despre canoane ca sunt nepieritoare si de neclintit, când ele se preschimba, chiar daca schimbarea nu înseamna totodata pervertirea ori anularea deciziilor anterioare? Întrebarea tinteste catre un paradox aproape evident. În fapt, cum se pot întelege cele savârsite de Sinodul Trulan când schimba Canonul Apostolic privitor la îngaduirea casatoriei episcopatului, introducând celibatul, si în acelasi timp afirma ca hotarârea nu anuleaza ori denatureaza canonul? Încercarea de-a întelege afirmatiile Sinodului Trulan trebuie sa fie deopotriva o încercare de-a limpezi învatatura ortodoxa despre vremelnic si vesnic în legislatia canonica.
Gândirea crestina se misca între doi poli: câta vreme ei ramân în hotarele crestinismului, unul se cheama monofizism iar celalalt e îndeobste numit nestorianism. Cu alte cuvinte, continutul gândirii crestine este conturat de catre doctrina calcedoniana. Pe lânga legatura sa directa cu întrebarile legate de firile lui Hristos, dogma calcedoniana are un înteles aparte în învatatura Bisericii. Biserica Noului Legamânt este poporul ales al lui Dumnezeu (I Petr. 2:9). Poporul ales al Noului Legamânt în totalitatea sa alcatuieste Trupul lui Hristos, al carui cap este Hristos Însusi (I Cor. 12:22,27). A te salaslui în Biserica înseamna a fi cuprins în Trupul lui Hristos, a te face madular al Sau prin împartasirea cu trupul lui Hristos. "Paharul binecuvântarii, pe care-l binecuvântam, nu este oare împartasirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împartasirea cu trupul lui Hristos? Ca o pâine, un trup suntem cei multi; caci toti ne împartasim dintr-o pâine" (I Cor. 10:l6-l7). Adunarea Euharistica este soborul poporului ales al lui Dumnezeu împreuna cu Hristos Dumnezeu, în prezenta Lui; este soborul Bisericii, caci unde se aduna doi sau trei în numele Sau, acolo se afla si El; este plinatatea Bisericii, caci Hristos întreg e prezent în Jertfa Euharistica. Asadar, adunarea euharistica întruchipeaza concret si mistic Biserica; aceasta întruchipare are loc în realitatea empirica si are ea însasi un aspect empiric.
Asemenea Euharistiei, Biserica are o realitate empirica si o natura empirica. Natura ei duala este natura duala a organismului sau dumnezeiesc si omenesc, similara îndoitei firi a lui Hristos. Legatura dintre natura empirica si cea duhovniceasca decurge din formula calcedoniana: neîmpartit, nedespartit, neschimbat si neamestecat. Fiinta nevazuta, duhovniceasca a Bisericii se manifesta prin natura ei empirica. De-aceea împartirea Bisericii în vazuta si nevazuta, caracteristica protestantismului, e gresita, întrucât nimiceste realitatea empirica a Bisericii. Biserica este una, asa cum Hristos este unul, vazut si nevazut în acelasi timp. Deplinatatea Bisericii e continuta în nevazut, ce cuprinde în sine în chip nedespartibil Biserica cea vazuta; însa nu se contopeste cu cea vazuta si nici nu o înghite. La fel si Biserica vazuta cuprinde plinatatea Bisericii, nu doar partea vizibila de sine statatoare. Împartirea Bisericii în vazuta si nevazuta este nestorianism ecleziologic, si deci o respingere a naturii dumnezeiesti si omenesti a Bisericii, întrucât Biserica vazuta este inevitabil legata doar de realitatea empirica. Existând într-o realitate empirica, Biserica, prin natura sa empirica, patrunde în istorie si se învesmânteaza ea însasi în tesatura istoriei.
Alcatuirea organica a Bisericii ca Trup al lui Hristos presupune o anume ordine, taxis, ce decurge din însasi esenta Bisericii. Aceasta ordine este legea vietii bisericesti si a orânduirii sale, descoperita ca adevar absolut, ca învatatura dogmatica. Ea cuprinde învataturi despre alcatuirea trupului Bisericii, compunerea societatii ecleziale, ca si doctrinele despre ierarhia bisericeasca, Sfintele Taine etc. Ordinea nu priveste doar esenta duhovniceasca a Bisericii, ci si tesatura ei empirica, întrucât cea din urma e nedespartibila de cea dintâi si e legata în mod organic de ea.
Contrar parerii lui R.Sohm, alcatuirea bisericeasca nu s-a dezvoltat în ordinea unui proces istoric, datorita patrunderii legii în Biserica. Alcatuirea Bisericii nu e legata de lege ca atare, ci decurge din însasi esenta Bisericii. Înca de la începuturi Biserica a patruns în istorie ca societate cu o forma de alcatuire determinata. În asa-numita perioada harismatica, Biserica avea deja alcatuirea bine determinata a existentei sale istorice. Este adevarat, comunitatile crestine timpurii abia începusera sa se învesmânteze în tesatura istoriei, dar tesatura era stravezie si prin ea se vedea limpede esenta adevarata a Bisericii.
Formele existentei istorice a Bisericii sunt destul de felurite; pentru cel familiarizat cu istoria Bisericii faptul e atât de învederat, încât nu mai trebuie dovedit. În decursul istoriei, o forma istorica a fost înlocuita cu alta. Totusi, în ciuda feluritelor forme istorice, descoperim în toate un anumit sâmbure statornic. Acel sâmbure este învatatura dogmatica despre Biserica; cu alte cuvinte, Biserica Însasi. Formele istorice ale vietii bisericesti sunt înrâurite de cuprinsul învataturii dogmatice. Viata bisericeasca poate dobândi doar acele forme ce se potrivesc cu esenta Bisericii si sunt în stare sa înfatiseze acea esenta în împrejurarile istorice date. De-aici decurge ca o schimbare în cuprinsul învataturii dogmatice despre Biserica trebuie sa dea nastere unei denaturari în doctrina despre ordinea si alcatuirea trupului bisericesc, iar aceasta îsi va gasi întruchiparea în formele existentei istorice a Bisericii. Chiar în vechime, în vremea de început a crestinatatii, obstile ereticilor aveau o alcatuire deosebita de cea aflata în Biserica Universala. Cu cât doctrina despre Biserica era mai deformata, cu-atât mai putin semana alcatuirea acelor obsti cu cea a Bisericii, iar în cazurile extreme, în obstile gnostice, nu se mai pastra nimic în comun cu ea. Felurimea alcatuirilor bisericesti aflate astazi în romano-catolicism, protestantism si ortodoxie se explica în mare masura prin felurimea învataturilor dogmatice despre Biserica. Pe de alta parte, unitatea învataturii dogmatice duce la o unitate de temelie a formelor istorice ale vietii bisericesti. Comunitatile Bisericii Universale din primele veacuri ale crestinatatii au ivit aceleasi alcatuiri bisericesti, în ciuda totalei lipse de legaturi administrative între ele si a lipsei unei legislatii canonice comune.
Învatatura dogmatica despre Biserica e întruchipata de formele istorice ale vietii bisericesti. Cu toate acestea, întruchiparea nu este niciodata deplina, ci ramâne relativa. Viata istorica a Bisericii nu e în stare sa întruchipeze esenta Bisericii în plinatatea ei, ci doar s-o aproximeze mai mult sau mai putin. De-aceea, posibilitatea vreunei forme canonice ideale este exclusa. Recunoasterea existentei unei forme ideale ar conduce la o nepotrivita absolutizare a relativitatii alcatuirilor istorice ale Bisericii. Biserica traieste în cuprinsul vietii istorice de obste a vremii sale. Formele ei istorice, spre deosebire de cele dogmatice, sunt în mare masura înrâurite de împrejurarile generale ale vietuirii în istorie. Învataturile dogmatice sunt un factor statornic si nedependent de procesul istoric, dar sunt învataturile întruchipate în tesatura istoriei, care e supusa necontenit feluritelor schimbari. Biserica nu-si schimba formele de existenta istorica în mod întâmplator ori samavolnic, si nici nu se adapteaza vietii contemporane urmând pasiv mersul vremurilor.
Împrejurarile istorice înrâuresc formele vietii bisericesti, dar nu în sensul ca prescriu feluritele schimbari din viata Bisericii, caci Biserica însasi, din strafundurile esentei sale, îsi schimba formele existentei istorice. Biserica se straduieste ca, în împrejurarile istorice date, sa-si gaseasca o forma ce sa întruchipeze cât mai deplin si total esenta Bisericii, Biserica însasi si învatatura ei dogmatica. Ajungem astfel la o concluzie foarte însemnata: legatura dintre existenta istorica a Bisericii si esenta ei este de asa natura, încât existenta istorica este însasi forma în care esenta Bisericii se întruchipeaza în istorie. Folosind aceasta formula, e usor de explicat de ce recunoasterea unei singure forme ideale de existenta istorica a Bisericii ar corespunde unei absolutizari nepotrivite a acelei existente. Daca ar fi existat o asemenea forma, atunci s-ar fi recunoscut ca existenta vremelnica a Bisericii a încetat de a mai fi vremelnica si ca Biserica s-a despartit de viata istorica de obste. Mai mult, aceasta ar fi dus la uitarea aspectului empiric al Bisericii, ce nu poate fi absolutizat si nici înghitit de catre natura duhovniceasca a Bisericii. Uitarea naturii empirice este celalalt pol din doctrina despre Biserica: monofizismul bisericesc.
Legatura între formele vietii bisericesti si esenta Bisericii se statorniceste prin decizii canonice. Pâna în prezent, nu s-a ajuns la o solutionare a întrebarii daca aceste norme au caracter legal sau nu, si de asemenea daca se poate admite existenta legii ecleziastice în Biserica sau, asa cum crede Sohm, ea ar veni în contrazicere cu esenta Bisericii. Nu a fost solutionata nici problema esentei legii, punctul principal al întrebarii. Lasând cu totul de-o parte aceasta chestiune, este esential sa scoatem în relief felul cum canoanele se deosebesc de normele legale obisnuite. Cele din urma statornicesc si reglementeaza ordinea în organismele obstesti ce apartin cu totul existentei empirice. Chiar admitând ca ele pun în concordanta viata organismelor obstesti cu "spiritul legii" (Rechtsgefühl), nu iesim din domeniul empiricului, caci "spiritul legii" este el însusi o valoare empirica.
Pe de alta parte, Biserica e un organism divino-uman, însusire esentiala ce o deosebeste de toate celelalte organisme ce nu au o natura divino-umana. Canoanele nu statornicesc ordinea aflata la temelia acestui organism (care e înfatisata în dogmele despre Biserica); ele nu fac decât sa reglementeze alcatuirea canonica a Bisericii, în asa fel încât sa poata descoperi cât mai bine esenta Bisericii. De-aceea în literatura canonica nu se afla decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenta, le-am putea desemna drept "fundamentale". (6) Canoanele modeleaza dogma sub forma unor norme ce trebuie urmate în viata bisericeasca, spre a fi în concordanta cu învataturile dogmatice. Canoanele sunt un fel de tâlcuiri canonice ale dogmelor pentru un moment anume al existentei istorice a Bisericii; ele sunt de fapt un izvod, o pravila a formei de viata pentru obstea Bisericii, înfatisând adevarul despre rânduiala vietii bisericesti, însa urmând mai curând existenta istorica decât înfatisând adevarul în forme absolute.
Pornind de la aceasta însusire a canoanelor, împartirea lor între cele întemeiate pe legea dumnezeiasca si cele întemeiate pe legea omeneasca trebuie lepadata cu toata hotarârea. Ceea ce în hotarârile canonice e pomenit ca lege dumnezeiasca nu se aplica la canoane, ci la definitiile dogmatice. Oricum am defini legea, canoanele nu tin în nici un fel de domeniul legii. Toate cele din Scriptura se raporteaza la sfera credintei si moralitatii, iar Hristos n-a lasat definitii canonice ce ar putea determina alcatuirea Bisericii în existenta ei istorica. Cu toate acestea, este oare cu putinta sa ajungem la concluzia ca toate canoanele se întemeiaza exclusiv pe legea omeneasca, numai pentru ca lipsesc canoanele întemeiate pe legea dumnezeiasca? Recunoastem - si trebuie recunoscut - ca exista unele canoane ce de fapt se refera la legea omeneasca. Ele sunt mai ales hotarâri diriguitoare, ce privesc treburile Bisericii. Totusi Biserica nu a confundat aceste decizii cu canoanele, deosebind întotdeauna între kanones si nomoi. Am mai putea atribui legii omenesti deciziile bisericesti neîntemeiate pe învataturi dogmatice, ci pe socotinte de natura neecleziastica; dar, în acelasi timp, nu putem spune ca toate canoanele primite de Biserica sunt lipsite de har si sunt neecleziastice. Jus humanum reglementeaza doar organismele empirice. Daca-n Biserica ar fi existat doar legea omeneasca, Biserica ar fi apartinut exclusiv domeniului realitatii empirice. Învatatura protestanta ce sustine ca definitiile canonice se întemeiaza doar pe legea omeneasca e încheierea de neocolit ce decurge din învatatura protestanta asupra Bisericii: Biserica vazuta este o valoare empirica si, ca urmare, legea omeneasca îsi face în mod firesc lucrarea în Biserica. Nestorianismul ecleziologic se rasfrânge astfel în domeniul canonic, prin recunoasterea lui jus humanum ca singurul sau principiu calauzitor.
Atunci când protestantismul recunoaste numai prezenta legii omenesti în Biserica, îsi dovedeste consecventa launtrica, în acord cu propria învatatura dogmatica. Însa pentru Biserica Ortodoxa o asemenea recunoastere contrazice doctrina Bisericii. Ca organism, Biserica e omeneasca si dumnezeiasca, si plina de har. În Biserica totul e plin de har: Ubi ecclesia, ibi et spiritus Dei, et ubi spiritus Dei, illic ecclesia et omnis gratia, "Unde se afla Biserica, acolo este si duhul lui Dumnezeu, iar unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e Biserica si plinatatea harului" (Iraen. III,24,5). Deci pâna si simplele decizii bisericesti sunt înzestrate cu har. Ele, asemeni dogmelor, sunt adevaruri descoperite. Formula "Parutu-s-a Duhului Sfânt si noua" se poate aplica deopotriva hotarârilor dogmatice si celor canonice. Potrivit celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic, cele din urma sunt legiuiri "dumnezeiesti" (Canonul 1). Natura duala a Bisericii, definita la Calcedon, se opune atât nestorianismului ecleziologic cât si monofizismului ecleziologic. Prin urmare, obârsia divino-umana a deciziilor canonice este marturisita de Traditie. Daca este nevoie sa vorbim despre lege în Biserica, atunci n-ar trebui sa vorbim despre lege divina si umana ca entitati separate, dezlegate una de cealalta, ci ar trebui sa vorbim de o singura lege divino-umana. Vointa Bisericii (vointa sa divino-umana) se face aratata prin deciziile canonice, astfel ca formele sale istorice de existenta sa-i întruchipeze esenta.
Hotarârile canonice, întocmai ca dogmele, sunt dumnezeieste-insuflate, însa de-aici nu trebuie sa se înteleaga ca unele ar fi aidoma cu celelalte. Deosebirea între dogme si canoane nu sta în obârsia fiintarii lor, ci în faptul ca dogmele sunt adevaruri absolute iar canoanele sunt aplicari ale acelor adevaruri întru existenta istorica a Bisericii. Dogmele nu privesc vietuirea vremelnica, pe când canoanele sunt vremelnice. Însa aspectul lor vremelnic nu le împutineaza natura dumnezeieste-insuflata, caci vremelnicia nu priveste acea natura. Ele sunt vremelnice în întelesul ca se aplica la ceea ce este vremelnic, formele istorice ale existentei Bisericii. Adevarul înfatisat de canoane e absolut în sine, însa cuprinsul canoanelor nu e adevarul însusi, ci felul cum adevarul trebuie înfatisat într-o forma istorica data din viata Bisericii. Canoanele înfatiseaza vesnicul în vremelnic. Vremelnicul este acel "cum", modul de întrebuintare, pe când vesnicul este ceea ce se întrebuinteaza.
V
Problema schimbarii ori neschimbabilitatii canoanelor se rezolva prin caracterul lor vesnic si vremelnic. Formele istorice ale Bisericii sunt flexibile si modificabile, caci esenta Bisericii se întrupeaza în anumite împrejurari istorice. Hotarârile canonice urmaresc formele istorice, întrucât îndreapta acele forme spre o mai deplina întruchipare a esentei Bisericii. Ele se schimba, dat fiind ca viata bisericeasca sufera schimbari în feluritele împrejurari istorice. Daca împrejurarile istorice în care traieste Biserica ar dainui de-a pururi, atunci canoanele n-ar suferi nici o schimbare. Ca adevaruri ale descoperirii dumnezeiesti, ele sunt de netagaduit - "primim dumnezeiestile canoane si întarim asezamântul lor întreg si nestramutat" (Canonul 2 Trulan) - însa în înteles relativ, nu absolut; ele sunt nimerite numai pentru vremea lor. Adevarul dogmatic de temelie al canoanelor nu poate fi schimbat; doar întrebuintarea si întruchiparea lui într-un canon poate fi preschimbata de existenta istorica a Bisericii.
Întocmai cum în fizica o forta poate actiona numai daca are un punct de sprijin, asemenea si canoanele sunt lucratoare doar când au un punct de sprijin în împrejurarile vietii bisericesti pentru care au fost date. Când punctul de sprijin nu mai dainuie, canoanele ajung a fi nelucratoare; fie ca înceteaza a mai lucra cu totul, fie ca sufera schimbari ori, ca sa fiu mai limpede, sunt înlocuite cu altele. Daca restrângem aria cercetarii noastre la canoane în întelesul lor cel mai îngust, adica hotarârile sinoadelor si ale Sfintilor Parinti, vom descoperi o seama de canoane cu totul de neîntrebuintat în viata bisericeasca de azi, ca de pilda toate deciziile privitoare la reprimirea în Biserica a celor cazuti, ca si la unele dregatorii ce nu mai fiinteaza ori au fost înlocuite cu altele, precum chorepiscopoi, oikonomoi, ekdikoi etc. Aflam chiar unele hotarâri pe care în prezent conducerea Bisericii nu le mai cere a fi îndeplinite. În veacul al patrulea conducerea Bisericii cerea tuturor celor prezenti la liturghie sa se împartaseasca (Canonul Apostolic 9 si Canonul 2 al Sinodului din Antiohia) dar, ca urmare a noilor împrejurari de viata, Biserica a renuntat la aceasta cerinta. Din aceeasi categorie fac parte si canoanele ce rânduiesc mutarea episcopilor si clericilor dintr-un tinut în altul. Numarul exemplelor de acest fel poate fi înca mult sporit, caci în realitate cele mai multe hotarâri canonice cuprinse în Pidalion nu se mai pot aplica vietii bisericesti actuale în înteles literal. Chiar când se aplica, aceasta nu se mai face în întelesul cu care au fost date. În vechile canoane se varsa mereu noi întelesuri, astfel ca de fapt se da la iveala o noua hotarâre, însa înfatisata în vechea forma: adeseori vechea decizie canonica s-a contopit în asa masura cu noul continut, încât cel vechi este cu totul sters din amintirea Bisericii. Canonul 12 de la Antiohia îl îndruma pe episcopul osândit sa faca apel la "un sinod mai mare de episcopi". Potrivit cu domeniile patriarhale alcatuite mai târziu ca entitati jurisdictionale, "sinodul mai mare de episcopi" a fost privit ca sinodul episcopilor de pe teritoriul unui patriarhat. Astfel Balsamon, tâlcuind acest canon, scrie: "Canonul spune ca un (episcop) depus trebuie sa faca apel nu la împarat, ci la un sinod mai mare de episcopi. Din aceasta pricina, un (episcop) depus, de pilda de catre mitropolitul Efesului ori Tesalonicului, se cuvine a fi îndrumat sa faca apel la Patriarhatul Ecumenic". "Sinodul mai mare al episcopilor unei dioceze" amintit în Canonul 6 al Întâiului Sinod Ecumenic e înteles întocmai la fel. Totusi, asa cum dovedeste Canonul 14 de la Antiohia, sinoadele din Antiohia si Constantinopol socoteau drept "sinod mai mare" nu sinodul patriarhal, ci un sinod regional largit cu episcopi din regiunile învecinate. Întelesul corect al faimoaselor Canoane 6 si 7 ale Întâiului Sinod de la Niceea ramâne neclar pentru prezent sau, în orice caz, controversat.
În vremea activitatii sinodale creatoare Biserica si-a sporit, si-a înlocuit si si-a preschimbat vechile decizii canonice. Odata cu aceasta, "cuprinsul de neclintit al canoanelor" - chiar al celor preschimbate - nu a fost încalcat. Daca noile hotarâri oglindeau neprefacut Biserica, atunci învatatura dogmatica ce slujise drept temei atât noilor cât si vechilor canoane ramânea neschimbata. Vechiul canon continua sa oglindeasca un adevar, însa doar pentru o vreme trecuta. Tocmai asa a actionat si Sinodul Trulan când a socotit ca e nevoie si potrivit cu vremea sa introduca celibatul pentru episcopat, hotarând ca toti episcopii hirotoniti mai înainte sa-si lase sotiile. Sinodul avea dreptate sa scrie ca dadea la iveala o noua decizie "nu spre desfiintarea sau rasturnarea celor legiferate apostoliceste, ci pentru ca purtam grija de mântuirea si de propasirea spre mai bine a poporului". Canonul Apostolic era o decizie canonica; el înfatisa învatatura dogmatica despre ierarhia bisericeasca, însa înfatisa ierarhia potrivit cu vremea sa. Când împrejurarile istorice ale vietii s-au schimbat, a fost nevoie sa apara o noua decizie, spre a înfatisa aceeasi învatatura dogmatica. Faptul ca constiinta canonica a Sinodului Trulan era sau nu justa, este o problema de alt ordin, însa e întrutotul limpede ca perioada istorica a Sinodului Trulan se deosebea mult de vremurile apostolice. Semnul schimbarilor ce avusesera loc în împrejurarile istorice era chiar cererea lui Iustinian ca aspirantii la episcopat sa fie necasatoriti, adica fie celibatari, fie vaduvi fara copii.
Daca organele conducerii bisericesti, mai ales în perioadele de scadere a creativitatii, nu urmeaza cum se cuvine realitatea Bisericii, atunci viata bisericeasca însasi va înlocui aceasta neîmplinire. Astfel apar datinile bisericesti, care dobândesc necontenit statutul unor canoane. Biserica da întotdeauna mare însemnatate datinii, mai ales când se întemeiaza pe traditie. "O datina nescrisa a Bisericii trebuie pazita ca o lege" (Nomocanon, articolul XIV). În astfel de cazuri datina slujeste ca adaugire la o tâlcuire a deciziilor canonice. Însa datina poate înlocui lipsa de creativitate canonica atât în chip pozitiv cât si negativ. E de ajuns sa aducem doar câteva exemple din cele mai izbitoare. Canonul 9 Apostolic si Canonul 2 de la Antiohia, pomenite mai sus, rânduiesc ca "toti credinciosii ce intra în biserica si asculta Scripturile sa ramâna la rugaciune si la Sfânta Împartasanie". Dupa tâlcuirea îndatinata, s-a ajuns sa se înteleaga ca acest canon cere doar prezenta, nu si participarea la Sfânta Împartasanie. Tâlcuind Canonul 2 de la Antiohia, Balsamon scrie:
Citeste ce se scrie în Canoanele Apostolice (8 si 9) si potrivit cu ele întelege canonul de fata, si spune ca acei ce se lipsesc de Sfânta Împartasanie (pomeniti aici) nu sunt cei ce o tagaduiesc sau, cum au spus unii, cei ce se lipsesc de ea din cucernicie ori smerenie (caci cei dintâi n-ar trebui doar îndepartati, ci afurisiti ca eretici; dar cei de-al doilea fel sunt vrednici de iertare, din pricina cucerniciei si spaimântarii în fata sfinteniei), ci aceia ce din mândrie si dispretuire parasesc Biserica înainte de Sfânta Împartasanie si nu asteapta sa vada dumnezeiasca împartasire cu Sfintele Taine.
Tâlcuirea nu se încheie aici, caci acelasi Balsamon scrie ceva mai încolo:
Iar întrucât unii spun: de ce oare Patriarhul Ecumenic, în sfânta zi a Învierii, nu asteapta pâna la sfârsitul liturghiei ci, ridicându-se de pe tron, pleaca dupa Evanghelie? Acelora le raspundem: pentru ca dumnezeiasca liturghie, în adevaratul înteles, are loc dupa citirea Sfintei Evanghelii... Dupa Evanghelie începe slujirea preacuratei jertfe fara de sânge, si din aceasta pricina Patriarhul este îndreptatit sa plece înaintea aceleia si dupa Sfânta Evanghelie, necalcând canoanele. În acest chip, nimenea nu pacatuieste de pleaca fie înainte, fie dupa Evanghelie, daca, fireste, o face de nevoie ori din pricini binecuvântate si de netagaduit.
Un alt exemplu: Canonul 9 al Sinodului Trulan opreste pe clerici sa tina cârciuma (kapelion). Dupa Sinodul Trulan în Bizant a iesit obiceiul de-a se îngadui clericului sa stapâneasca o cârciuma, cu conditia sa nu o chiverniseasca personal. În legatura cu aceasta, Zonaras scrie ca "daca un cleric stapâneste un asemenea asezamânt (o cârciuma) si o da în arenda altuia, nu va fi pagubit în ce priveste chemarea sa". Iar Balsamon scrie si mai clar: "Canonul de fata rânduieste ca un cleric sa nu aiba cârciuma; adica nu trebuie sa se îndeletniceasca cu meseria de cârciumar; caci de are cârciuma în chip de proprietar si o arendeaza altora, nu face un lucru nou, de vreme ce-l fac si manastirile si mai multe biserici. Deci citeste în locul lui energein (a faptui, a lucra) cuvântul ekhein (a avea)".
Asemenea datini aduc în minte cuvintele Sf. Ciprian: non quia aliquando erratum est, ideo semper errandum est - " sa nu se savârseasca greseli sub cuvânt ca ele s-au savârsit în trecut" (Ep. 73,22). Adevaratul înteles al deciziilor Bisericii este uitat ori deformat, iar locul lor e luat de datini fara temei în canoanele bisericesti! Perspectiva istorica s-a pierdut iar aparitia unei datini e pusa în legatura cu trecutul îndepartat, binecuvântat de lucrarile Parintilor Bisericii ori de sinoadele ecumenice. Astfel ia nastere o falsa traditie ce nimiceste natura divino-umana a Bisericii, caci face ca viata bisericeasca sa se abata de la temeiurile sale dogmatice. Inertia acestei false traditii poate fi biruita numai prin reînnoirea canonicitatii creatoare.
Asa cum am vazut, învatatura ortodoxa recunoaste în principiu putinta modificarii deciziilor canonice. Mai bine spus, Biserica cere o atitudine creatoare în ce priveste viata contemporana. Biserica cerceteaza viata contemporana ca subiect si material al creativitatii sale. Din aceasta pricina, doctrina neschimbabilitatii canoanelor, cu care ne întâlnim adesea în prezent, reprezinta respingerea lucrarii creatoare si a atitudinii creatoare fata de viata contemporana. De altfel, nu avem cum sa dam de-o parte situatia istorica în care traim, caci însasi viata moderna patrunde în Biserica, iar daca lipseste atitudinea creatoare fata de ea, acceptarea pasiva este de neocolit; va avea loc o simpla adaptare la ea, iar adaptarea pasiva este întotdeauna daunatoare vietii bisericesti.
Mai mult, doctrina neschimbabilitatii canoanelor ajunge sa aplice toate deciziile existente la oricare forma a vietii istorice a Bisericii. Asemenea doctrina eronata este de obicei dedusa din premiza caracterului "dumnezeiesc" al canoanelor, premiza justa în esenta. Însa în practica ea conduce la afirmarea în Biserica a vointei omenesti în locul celei divino-umane. Însusirea deciziilor canonice de a fi dumnezeieste-insuflate se defineste prin faptul de-a înfatisa vointa Bisericii, îndreptata astfel încât viata Bisericii în împrejurari date sa se potriveasca cu învatatura ei dogmatica. Încercarea de-a aplica deciziile Bisericii când împrejurarile pentru care au fost date nu mai exista duce la rezultate potrivnice, pricina pentru care o asemenea stradanie devine întruchiparea vointei omenesti în locul celei divino-umane. Nimeni nu pune la îndoiala caracterul dumnezeieste-insuflat al îndrumarilor canonice date de apostolul Pavel în cea dintâi epistola catre corinteni; însa de-am încerca sa aplicam acele îndrumari si sa reînviem artificial asezaminte precum cel al proorocilor, al apostolilor, al darului limbilor, al darului talmacirii etc., am isca cele mai mari tulburari cu putinta în viata bisericeasca contemporana. Întoarcerea vietii bisericesti la primele veacuri ale crestinatatii ar însemna lepadarea istoriei. Grija Bisericii nu se întoarce îndarat spre veacurile trecute, ci e îndreptata spre prezent si viitor.
Adevarata întelegere a Traditiei nu sta în repetarea mecanica a trecutului, ci în izvorul neîntreruptului suvoi al vietii si creativitatii, în harul neîmputinat ce salasluieste în Biserica. În sine, duhul deciziilor canonice tine de aceasta adevarata Traditie, unde ele slujesc la "mântuirea si propasirea spre mai bine a popoarelor". Au existat si vor continua sa existe culegeri de decizii canonice, însa din ele va lipsi totdeauna întâiul canon, cel mai însemnat si de temelie. Va lipsi fiindca el se gaseste în traditie, iar în acest canon se cuprinde întelegerea Traditiei canonice. Canonul acesta ne spune ca deciziile canonice sunt canonice doar când îndeplinesc cerinta careia i-au fost sortite. sa slujeasca ca întruchipare canonica a învataturilor dogmatice în formele istorice ale existentei Bisericii.
Este greu de aflat în istoria Bisericii un alt moment care sa ceara atât de staruitor o atitudine creatoare fata de viata contemporana pecât vremea de azi. Împrejurarile istorice bine cunoscute ale vietii bisericesti ce s-au statornicit si cristalizat de-a lungul veacurilor se schimba acum din temelii; noul nu mai seamana cu nici un chip vechiului. Constiinta Bisericii nu poate sa se împace cu gândul adaptarii mecanice la viata moderna, caci aceasta ar însemna înfrângerea ei de catre viata moderna. Pornind din profunzimile si esenta ei, Biserica încearca sa descopere în mod creator acele forme de existenta istorica unde învataturile dogmatice se pot întruchipa cât mai deplin. Noile forme de viata istorica presupun o lucrare canonica creatoare. Biserica nu poate vietui doar cu legislatia canonica existenta, care de fapt este legislatia Bisericii Bizantine sporita cu deciziile Bisericilor locale. Biserica are dreptul sa-si savârseasca lucrarea canonica creatoare în toate timpurile, nu doar într-o perioada de timp anume.
Indiferent cât de expusa criticilor ar putea fi aceasta lucrare, ea nu poate fi totusi ocolita. Orice stradanie creatoare este amenintata de putinta greselii. Daca în trecut au existat greseli în deciziile doctrinare ale unor sinoade, cu-atât mai mult sunt ele cu putinta în domeniul canoanelor. Greselile apar când deciziile nu pun viata Bisericii laolalta cu doctrina ei, ci mai curând despart doctrina de viata. Obârsia unor asemenea greseli se afla în voia omeneasca, ce adeseori rataceste, primind plasmuirile drept adevaruri, iar uneori sta chiar împotriva vointei Bisericii. Jus humanum se strecoara în Biserica sub chipul tâlcuirii existentei sale istorice. Cu cât este mai întins domeniul lui jus humanum în Biserica, cu-atât mai neprielnice devin formele istorice ale existentei Bisericii, iar pentru esenta Bisericii devine cu-atât mai anevoios sa strabata prin tesatura istoriei. Patrunzând în Biserica, legea omeneasca tinde sa prefaca Biserica, dintr-un organism divino-uman plin de har, într-o institutie juridica. Binecunoscutul stadiu de dezvoltare numit institutionalism ecleziastic ameninta sa perverteasca în mod vadit viata bisericeasca, caci ameninta sa nimiceasca vietuirea în har a Bisericii.
Pacatele Bisericii istorice se afla în acest domeniu. Este de-ajuns sa pomenim sistemul de constrângere împrumutat de legislatia canonica din viata lumeasca: închiderea silnica în manastiri, închisorile pentru clerici în resedintele episcopilor, sistemul de rascumparare din rânduielile pentru pocainta, drepturile "ctitorilor", atât în întregul lor cât si în feluritele lor rastalmaciri, ce au dus la prefacerea bisericilor si manastirilor în bunuri de vânzare, schimb, mostenire sau danie, manastirile cu viata de sine, cu obstile lor ce le-au prefacut în asezaminte de credit etc. Dar nu e nevoie sa înmultim exemplele, caci indiferent cât de însemnate ar fi abaterile de la duhul deciziilor canonice, ele nu sunt si nici nu vor fi vreodata în stare sa nimiceasca vietuirea în har a Bisericii. "Portile iadului nu o vor birui". Încet si sigur, viata bisericeasca matura din cale deciziile ce nu-i sunt firesti si îndreapta deformarile pe care le aduc în realitatea Bisericii.
Totusi greselile în legislatia canonica nu se datoreaza în primul rând, ori exclusiv, creativitatii, ci dimpotriva, sunt o decadere a creativitatii, o stingere a Duhului, palida amorteala a mortii. De-a lungul perioadelor creatoare a existat si va continua sa existe destula tarie în Biserica spre a pune fata în fata minciuna cu adevarul. Greselile pot fi ocolite numai printr-o limpede si dreapta constiinta canonica si cu conditia ca creativitatea canonica sa ramâna mereu în plinatatea harului din Biserica. Este cu neputinta sa ne pazim de greseala refuzând a fi creativi, întrucât însasi aceasta lepadare a creativitatii este o greseala si mai mare si o siluire a vointei divino-umane, ce înlesneste înca mai mult lucrarea lui jus humanum în Biserica. Numai Biserica, cu puterile ei binecuvântate, este în stare sa se pazeasca de greselile creativitatii - ubi ecclesia, ibi et Spiritus Dei ("Unde este Biserica, acolo se afla si Duhul lui Dumnezeu") - iar Mângâietorul, Duhul Cel Sfânt "va va învata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce vi le-a spus El" (Ioan 14:26).
Cele vremelnice ca întruchipare a celor vesnice, cele stricacioase ca întruchipare a celor nestricacioase: în acest chip se leaga vremelnicul cu vesnicul în legislatia canonica; acelasi lucru are loc si în Biserica, unde vremelnicul se îmbina cu vesnicul, încât daca cineva absolutizeaza vremelnicul si stricaciosul, însusi vesnicul si nestricaciosul se relativizeaza. Aceasta îmbinare izvoraste din chiar esenta Bisericii ca organism viu divino-uman. Viata e în Biserica însasi, si ea însasi salasluieste în viata, în "lume", neputând sa iasa din lume, în masura în care natura empirica e prezenta în ea. Astfel ca Biserica nu înfrunta pustia, ci lumea, unde are îndatoriri creatoare si ziditoare. Biserica, în mod creator, cauta în împrejurarile istorice ale existentei sale acele forme de viata unde poate sa-si întruchipeze cât mai deplin esenta, dobândind astfel capacitatea de-a înrâuri realitatea contemporana. Înrâurirea creatoare asupra vietii nu înseamna însusirea acestei vietuiri, care adeseori se leapada ea însasi de Biserica. Însa fie ca e lepadata ori primita, Biserica îsi aduce lumina si judecata în lume, schimbându-si necontenit formele istorice de existenta. Aflându-se în lume, ea încredinteaza lumea "de pacat si de dreptate si de judecata" (Ioan 16:18).
Starea nepreschimbabila si nepieritoare a Bisericii tine de nestramutarea vietii sale ce nu poate fi coplesita de catre lume. Cu cât mai înspaimântator este prezentul si mai sumbru viitorul, cu-atât mai tare devine stânca Bisericii iar noi ne tinem cu atât mai sigur pe ea.
Prin formele sale istorice de existenta, Biserica nu numai ca fiinteaza în istorie, ci si istoria salasluieste în Biserica. În Biserica si prin Biserica procesul istoric îsi împlineste rostul: se straduieste sa ajunga la telul sau cel mai de pe urma, la punctul sau culminant. Parafrazând cuvintele unui carturar protestant german, s-ar zice ca "întreaga istorie a crestinatatii pâna în ziua de azi, istoria sa launtrica reala, se întemeiaza pe asteptarea Parusiei". Biserica se straduieste sa mearga înainte, asteptând necontenit a Doua Venire, dupa care neîncetat suspina, "Vino Doamne Iisuse!".
Note: 1. Publicat mai întîi în ruseste în Jivoie Predanie, Paris, 1936, YMCA Press, pp. 82-96. Traducerea româneasca s-a facut dupa versiunea engleza.
2. Citatele din Sfînta Scriptura s-au dat dupa editia din 1982 a traducerii publicate cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
3. Traducere de Dr. Nicodim Milas, în Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, Arad , l931, p. 307.
4. Ibidem, pp. 490-491.
5. Ibidem, p.334.