CURS AN III 1
Preliminarii
Disciplina noastră are ca obect studierea principiilor şi normelor după care se organizează, se conduce şi îşi desfăşoară misiunea Biserica sub aspectul ei văzut de comunitate creştină.
În intitularea disciplinei noastre apar doi termeni: drept şi canon. Noţiunea de drept trimite la ştiinţele juridice iar noţiunea de canon face trimitere la Sfintele canoane care fac parte din Tradiţia Bisericii. Deci în această disciplină există o interferenţă între drept şi teologie.
Profesori consacraţi de drept canonic consideră dsciplina aceasta o disciplină teologico-juridică.
Care este conţinutul caracterului teologic al acestei discipline? Dreptul canonic analizează modul în care principiile ecleziologice sunt aplicate în viaţa Bisericii.
Având în vedere că Biserica se manifestă în societate, o societate ce funcţionează după principii juridice şi instituţionale, Dreptul canonic are menirea de a face legătura între spiritual şi temporal.
Dreptul canonic este o disciplină teologică ce foloseşte instrumentele juridice de care are nevoie prntru a putea sprijini manifestarea Bisericii în societate.
Caracterul teologico-juridic al Dreptului canonic nu trebuie să exerseze o presiune juridică asupra ecleziologiei. Elementul juridic este un instrument de lucru indispensabil, dar trebuie să fim atenţi pentru a nu juridiza excesiv disciplina noastră.
Caracterul juridic al dreptului canonic nu trebuie înţeles ca o consecinţă a unui eventual caracter juridic al canoanelor. Canoanele sunt o expersie a experieţei ecleziale şi chiar atunci când abordează aspecte lumeşti, ele sunt marcate de dimensiunea ecleziologică şi eshatologică.
Disciplina noastră areu un caracter teologico-juridic dar preocuparea noastră trebuie să fie de a da un răspuns ecleziologic coerent pentru problemele pe care le ridică convieţuirea într-o societate din ce în ce mai secularizată.
Pentru a observa distincţia dintre norma canonică şi norma juridică, at trebui să poposim putin asupra acestor două noţiuni.
Diferenţa dintre norma canonică şi norma juridică este o diferenţă de perspectivă.
Norma juridică este o expresie a unei voinţe politice, adoptată de către un for investit cu putere de către societate pentru a reglementa. Legea este expresia unei nevoi sociale. Ea nu are vocaţia de a fi neapărat justă şi nici pe departe perfectă. Sunt norme juridice care pot părea injuste, dar care apărând un interes general sunt adoptate de către autoritatea competentă pentru a face faţă unei situaţii concrete. Odată adoptată, legea se execută, nu se discută. Interpretarea normei juridice trebuie să fie făcută în sensul voinţei legiuitorului, fără să existe o preocupare foarte mare pentru consecinţele pe plan etic sau moral.
Norma canonică este o expresie a experienţei ecleziale. În cadrul normelor canonice, canonul este cel care, aşa cum îi şi spune numele arată direcţia în care societatea trebuie să se orienteze. Această orinetare nu este numai o aplicare pur şi simplu a unei norme, ci este o folosire a experienţei ecleziale pentru dobândirea mântuirii.
Nu putem considera că canonul are ca şi obiectiv aplicarea unei voinţe omeneşti ci ca părtăşia la slava dumnezeiască în bunăînţelegere.(can 34 apostolic[1])
În viaţa aceasta Mântuitorul ne îndeamnă să dăm Cezarului ceea ce este a Cezarului şi ceea ce este a lui Dumnezeu lui Dumnezeu, dar trebuie să fim foarte atenţi să nu ajungem la o inversare a perspectivelor.
Dreptul canonic în cadrul disciplinelor teologice
Dreptul canonic face legătura între disciplinele teologice şi aspectele de viaţă concretă ale acestora. Din acest motiv putem spune că disciplina noastră intră în legătură cu toate disciplinele teologice. Ea foloseşte toate resursele pe care teologia le pune la dispoziţie pentru a deschide drumuri coerente spre mântuire. Din acest motiv este corectă integrarea disciplinei dreptului canonic în cadrul disciplinelor practice.
Studiul dreptului canonic se află într-o relaţie de interdependenţă cu dogmatica şi pastorala. Legătura primordială cu teologia dogmatică decurge tocmai din faptul că dreptul canonic este expresia experienţei ecleziale ori viaţa bisericească este marcată de concepţia dogmatică despre lume şi viaţă şi raportul persoanelor umane cu Dumnezeul Treimic.
Interdependenţa dintre drept şi pastorală este dată de faptul că nici un canon nu are un scop în sine ci este o măsură, un îndreptar pentru drumul nostru pe calea mântuirii.
Apariţia normelor canonice este datorată slăbiciunilor firii omeneşti.
Obiectul Dreptului canonic
Obiectul Dreptului canonic este Tradiţia canonică a Bisericii. Dreptul canonic analizează Tradiţia canonică pentru a da un echilibru vieţii ecleziale.
Mijloacele dreptului canonic
Dreptul canonic se foloseşte de toate mijloacele care stau la dispoziţia disciplinelor teologice pentru a studia şi analiza Tradiţia canonică. Analiza trebuie să fie făcută întotdeauna din perspectiva eshatologică care dă disciplinei teologice un aspect care depăşeşte caracterul ştiinţific. Metodele de ermineutică, de interpretare, deducţia logică şi analiza comparată pot să fie folosite de Dreptul canonic în măsura în care acestea iau în calcul dimensiunea eshatologică a obiectului analizei.
Obiectivul principal al Dreptului canonic
Obiectivul principal al Dreptului canonic este de a pune la dispoziţia Bisericii elementele de analiză a experienţei ecleziale care pot servi ca şi ghid şi sfetnic în viaţa bisericească.
Hristos a întemeiat Biserica drept o comuniune a celor care sunt împreună cu El până la sfârşitul veacurilor. Cuvintele Mântuitorului: „acolo unde doi sau trei se reunesc în numele meu sunt şi eu împreună cu ei” subliniază faptul că Biserica, comuniune euharistică nu poate fi evaluată după criterii strict cantitative, ci după conştiinţa prezenţei lui Hristos cel Viu. Prezenţa Fiului lui Dumnezeu care „ Se împarte şi nu se desparte, se dăruieşte tututurora şi niciodată nu se sfârţeşte ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte, este criteriul care identifică Biserica drept comunitate liturgică în dimensiunea ei veşnică. Prezenţa lui Hristos cel viu face din comunitatea omenească Biserică Vie. Harul lui Dumnezeu face ca în Biserică fiecare să crească şi să dea roadele sădite de Dumnezeu în el, la fel cum în pământ apa face ca din fiecare sămânţă să iasă rod după legea pusă de dumnezeu în ea.
Fiecare om este o sămânţă pusă de Dumnezeu în societate. Biserica ar trebui să fie acea parte a societăţii în care omul să găsească locul potrivit pentru a-şi înfige rădăcinile şi a se hrăni dând astfel roadă bună.
Ce este pământul dacă nu o recapitulare a existenţei vieţii. Humusul este ceea ce a mai rămas după ce materia vie şi-a împlinit menirea, este eperienţa vieţii în care s-a întors viaţa.
Biserica este şi ea un loc în care vieţile petrecute în Hristos se transformă în sursă de viaţă. De aceea Biserica trebuie să păstreze în mod continuu vocaţia ei de cadru de manifestare a comuniunii în Hristos. Ea este o realitate mistică a părtăşiei cu Hristos cel euharistic.
Biserica este aluatul care dospeşte toată frământătura. Biserica ia parte la frământările vremii şi ale societăţii şi deşi le poartă în ea, nu se lasă dominată de acestea. Biserica realitate tainică este în mijlocul lumii şi nu se fereşte să ia contact cu lumea pentru a-i transmite fermentul ce dospeşte. Pentru a lua contact cu lumea, Biserica îmbracă haina instituţiei, dar nu pentru a concura lumea. Caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine. Dacă Biserica se lasă dominată de caracterul instituţional, ea devine un pământ superficial şi artificial, care poate hrăni omul, dar cu o hrană ce face ca rodul să fie doar aparent, asemănător cu fructele ce sunt obţinute printr-o hrană artificială.
Biserica îmbracă haina instituţiei, dar trebuie ca prin această haină să transpară lumina harului. Caracterul instituţional nu trebuie să încorseteze caracterul eshatologic, Tainic al Bisericii, ci trebuie să îl facă perceptibil lumii care are o mentalitate instituţională.
Chiar îmbrăcând această haină, Biserica trebuie să fie conştientă de particularitatea ei, având un obiectiv care nu este din lumea aceasta. În acelaşi timp ea este constituită din persoane care încă din lumea aceasta se hrănesc din Roadela Împărăţiei Cerurilor. Creştinii nu se asociază în Biserică pentru un scop lumesc, ci manifestă în Biserică o legătură a dragostei şi a slujirii dincolo de convenţii şi decizii luate prin majoritate. Din acest motiv există o incompatibilitate între comuniunea bisericească şi comuniunea asociativă. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor ci este comuniunea credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi paricipă la orientarea asociaţiei conform voinţei majoritîţii. În Biserică devenim cu adevărat mădulare atunci când ne manifestăm într-o dragoste jertfelnică, privilegiind nu interesul sau obiectivul vremelnic ci dobândirea staturii omului desăvârşit, renunţând la propria voinţă în folosul comuniunii cu cei ce înainte de noi au trăit în Hristos. De aceea Biserica în caracterul ei instituţional nu poate decide în mod asociativ „democratic” asupra obiectivelor sale, asupra principiilor după care ea se manifestă şi trăieşte.
Din acest motiv Biserica văzută nu este alcătuită din indivizi ci din corpuri ecleziale, comunităţi euharistice, care sunt Biserica locală. Comuniunea euharistică se realizează în jurul episcopului care este icoana lui Hristos, ce strânge în jurul lui Biserica. Din acest motiv, Biserica ortodoxă consideră că Biserica locală, comuniunea credincioşilor în jurul episcopului.
Eparhia este expresia comuniunii ecleziale, iar Mitropolia şi Patriarhia sunt sisteme instituţionale în cadrul cărora comuniunea eclezială se structurează şi se manifestă.
Sistemul mitropolitan şi cel patriarhal asigură unitatea şi coerenţa mărturiei eccleziale în societate, pentru ca aşa cum spune canonul 34 apostolic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să fie slăvită în bunăînţelegere spre ziditoare mărturie.
[1] „Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie, şi nimic şai işportant să nu facă fără încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Canonul 34 apostolic, in Ioan N Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note şi comentarii,