Curs master 2

CANOANE SI CONSTIINTA CANONICA*

                                                                Nikolai N. Afanasiev

Cînd viata în comunitatile ecleziale se scurge fara întreruperi semnificative înauntru sau în afara, în forme familiare constiintei bisericesti, mai ales atunci când lipseste amintirea vreunor schimbari vadite ori însemnate, marea masa a celor din Biserica sunt înclinati a crede ca formele existente ramân statornice si nestricate. Constiinta canonica obisnuita în aceste epoci purcede din chiar formele vietii bisericesti: tot ceea ce oglindeste acele forme e socotit canonic si tot ce se abate este privit ca încalcare a canoanelor însesi. Temeiul unei asemenea convingeri sta în credinta nestramutata ca alcatuirea bisericeasca, sfintita de trecerea vecurilor, nu poate fi asezata decât pe canoane si rânduita de ele. Meritul necontestat al unei astfel de constiinte canonice sta în concluzia ca, daca ea nu rezolva toate problemele canonice, reuseste în orice caz sa le lase de-o parte. Vaditele probleme canonice nu sunt înfruntate deoarece conflictul între canoane si viata bisericeasca ramâne în umbra.  

Însa traiul fericit se încheie de îndata ce lina si tihnita scurgere a vietii Bisericii este tulburata si însesi formele vietii bisericesti încep sa se schimbe. Orice ruptura, orice schimbare în viata Bisericii, îndeosebi aparitia noilor forme, cere o evaluare canonica. Constiinta canonica obisnuita ramâne neajutorata în fata unei astfel de evaluari, fiind ea însasi zdruncinata si pierzându-si temelia statornica ce-o avea sub domnia vechilor forme. În astfel de vremuri schimbatoare are loc o anume schimbare în chiar temeiul constiintei canonice: canoanele sunt recunoscute ca fundamente si criteriile cele mai înalte, ca mijloace de rezolvare a problemelor canonice si evaluare a vechilor si nou-aparutelor forme ale vietii bisericesti. Vechea formula: "este canonic ceea ce corespunde formelor de veacuri ale vietii bisericesti" e înlocuita cu formula "este canonic ceea ce corespunde canoanelor". Noua formula cere o mai atenta studiere si familiarizare cu materialul canonic decât în trecut. Însa familiarizarea cu subiectul arata ca în acest domeniu nu toate sunt atât de simple pe cât am fi dorit. Se vadeste ca nici canoanele nu pot fi întotdeauna criteriile ultime, cerând ele însele un criteriu mai înalt. Ca urmare, constiinta canonica obisnuita nu este doar neputincioasa sa se ocupe de problemele canonice, dar ea însasi se gaseste în totala nesiguranta.  

Nesiguranta constiintei canonice este pricina multor greutati din viata bisericeasca de astazi. Desigur ca cu timpul greutatile vor fi depasite, mai ales daca împrejurarile vietii noastre se schimba, nu doar ca urmare a unor lucruri ce tin strict de biserica, ci si a altora ce nu au legatura cu Biserica. Pe de alta parte, mi se pare ca daca am putea cumva sa dam o mâna de ajutor pentru ca scurgerea timpului sa ne fie favorabila, atunci am putea sa ne pregatim pentru depasirea greutatilor prin statornicirea unui temei corect al constiintei canonice si a unei legaturi corecte cu canoanele, întemeiate pe aceasta constiinta.  

Pentru rezolvarea problemelor canonice nu este de ajuns doar cunoasterea materialului canonic si nici iscusinta aplicarii acestei cunoasteri prin citarea unui canon sau a altuia în anumite cazuri. Trebuie stiut ce înseamna "canonic " si "necanonic", adica trebuie sa existe un criteriu mai cuprinzator si mai înalt care sa fie superior problemelor canonice individuale si prin care atât canoanele cât si formele exterioare ale vietii bisericesti sa poata fi judecate. Acest criteriu se poate manifesta doar sub înrâurirea unei drepte constiinte canonice, ce nu se naste din lucruri vremelnice si schimbatoare, ci din cele neschimbatoare, statornice, mai presus de timp si vesnice. Astfel problema dreptei constiinte canonice ne conduce la temeiul pe care aceasta constiinta trebuie asezata.  

Este cu putinta sa cautam temeiul dreptei constiinte canonice doar în formele vietii bisericesti dezvoltate de-a lungul istoriei, asa cum e înclinata a face constiinta canonica obisnuita? Cu alte cuvinte, pot fi oare formele dezvoltate de viata bisericeasca socotite ca neschimbabile? Întrebarea poate fi reformulata altfel: Oare formele istorice ale vietii bisericesti sunt singurele cu putinta? Oare nu e cu putinta ca, în ultima instanta, sa ne închipuim alte forme de viata bisericeasca rezultate din alte împrejurari istorice decât cele existente în prezent?  

Aplecându-ne asupra istoriei, raspunsul pare a fi afirmativ. În fapt, posibilitatile istorice erau felurite; istoria putea sa se desfasoare în alte directii iar viata bisericeasca nu a ramas mereu o reflectare a ceea ce constituise temelia primelor comunitati crestine, ci a fost supusa unor schimbari substantiale fata de acele începuturi, introducând lucruri noi. Spre a vedea aceasta, este de-ajuns sa comparam alcatuirea harismatica a obstilor crestine din veacul întâi, nu numai cu viata noastra bisericeasca, ci chiar cu alcatuirea Bisericii în veacul al patrulea si al cincilea, ori alcatuirea Bisericii din veacul al doilea, cu micile sale comunitati independente una de alta, cu rânduiala Bisericii în vremea înfiintarii domeniilor patriarhale sau, în sfârsit, forma Bisericii Alexandriei celui de-al treilea veac cu formele din imediata sa vecinatate: Antiohia, Ierusalim si Efes. Chiar si în vremurile când temeliile orânduirii bisericesti ajunsesera la plinatatea dezvoltarii lor, se pot descoperi un numar de exemple de schimbari radicale: alcatuirea sinoadelor în perioada pre-constantiniana si în perioadele mai târzii; delimitarea autoritatii episcopale, însemnatatea elementului laic etc. N-ar fi drept sa spunem ca comunitatea romana a primului veac cuprindea în sine toate trasaturile viitorului "catolicism". Ca urmare a unui numar de alte conditii istorice, istoria Bisericii Apusene ar fi putut avea o alta dezvoltare: putea sa se abata mai putin fata de Biserica Rasariteana în ce priveste alcatuirea, tot asa cum si Biserica Rasariteana ar fi putut sa dobândeasca mai multe trasaturi ale "catolicismului".  

Totusi alcatuirea Bisericii este înrâurita nu doar de feluritele forme ale conditiilor istorice - ecleziale, politice, sociale, culturale - ci de înca altceva, ce nu depinde de înrâuririle vremelnice si schimbatoare. Alcatuirea canonica este doar întruchiparea dinafara a învataturii dogmatice despre Biserica. Aceasta învatatura este nucleul neschimbator si afara de timp care e asezat sau trebuie asezat ca temelie a oricarei alcatuiri bisericesti. Din acelasi sâmbure, în functie de feluritele conditii si diferente de cultivare, creste o planta cu anume particularitati exterioare. Dar oricât de departe ar merge acele particularitati, o anumita samânta nu poate rasari decât într-un anume fel. Alcatuirea canonica a Bisericii se poate diferentia, diferentierea fiind legitima si chiar necesara, atâta vreme cât nu aduce atingere continutului neschimbator al Bisericii. În diferite epoci istorice continutul Bisericii poate lua felurite înfatisari, în masura în care îsi cere si cauta o mai deplina întruchipare în împrejurarile istorice date. Aceasta este conditia esentiala pentru orice forma adecvata a vietii bisericesti: sa realizeze mai deplin continutul Bisericii însasi în împrejurarile istorice - dar în acelasi timp aceasta e si limita dincolo de care schimbarile nu mai pot trece. Se poate deci admite ca procesul istoric al vietii bisericesti ar fi putut sa ia o alta cale si ca alcatuirea Bisericii s-ar fi putut adapta în alte moduri decât cele existente în prezent, cu conditia ca diferentele sa nu aduca atingere si sa deformeze continutul Bisericii. Protestantismul era îndreptatit sa doreasca schimbarea alcatuirii Bisericii Catolice a Evului Mediu ca pe un lucru ce nu mai raspundea nevoilor în conditiile unei noi epoci (iar Biserica Catolica s-a schimbat foarte rapid si substantial, recunoscând astfel îndreptatirea acelor nevoi) si care într-un fel deforma natura Bisericii; însa protestantii însisi au cazut într-o totala tiranie, întrucât s-au lepadat de învatatura dogmatica despre Biserica. Alcatuirea lor bisericeasca a ramas fara propriile nuclee, fara ceva care sa o sustina, caci se afla în afara Bisericii, deci schimbarile îngaduite depasisera limitele dincolo de care deveneau vatamatoare.  

Orice forma de viata bisericeasca este legitima si acceptabila atâta vreme cât se întemeiaza pe dreapta învatatura dogmatica. Astfel ca alcatuirea catolicismului n-ar cere schimbari majore din partea noastra daca abaterile învataturii dogmatice despre Biserica ar putea fi îndreptate. Pe de alta parte, este de înteles faptul ca Biserica Catolica ar fi gata sa primeasca întrutotul alcatuirea Bisericii Rasaritene numai daca Ortodoxia ar primi învatatura despre autoritatea papala, adica învatatura catolica despre Biserica.  

Învatatura dogmatica despre Biserica, la fel ca toate dogmele, nu este doar un adevar teoretic: ea trebuie sa-si afle rasfrângerea si întruchiparea în viata. Întruchiparea învataturii dogmatice despre Biserica este alcatuirea canonica, însa cu siguranta aceasta întruchipare nu poate fi niciodata desavârsita. Nici o forma de viata bisericeasca nu înfatiseaza în chip potrivit plinatatea învataturii dogmatice, fiind doar o relativa apropiere de ea într-o împrejurare istorica anume. Asadar nu poate fi vorba de nici un fel de absolutizare a vreunei forme de viata bisericeasca, întrucât o astfel de absolutizare ar însemna asezarea unor forme empirice relative la nivelul adevarului absolut.  

Însa, pe de alta parte, formele istorice nu sunt cu totul întâmplatoare: ele sunt întotdeauna o încercare valabila de a înfatisa cât mai deplin natura Bisericii sau, în orice caz, câteva din aspectele sale. Launtric, în profunzimea lor, feluritele forme istorice sunt legate unele de altele prin temeliile învataturii sale dogmatice. Aceasta e pricina pentru care orice schimbare trebuie sa raspunda nu numai conditiilor istorice ce se preschimba si nevoii adaptarii la ele, ci si stradaniei spre mai deplina si mai potrivita înfatisare a naturii Bisericii în noile împrejurari istorice. Toate acestea înseamna ca orice schimbare devine legitima si întemeiata atunci când noua forma de viata bisericeasca întruchipeaza mai deplin decât vechea forma vesnicul adevar dogmatic despre Biserica. Suntem liberi sa schimbam si sa cream formele istorice ale vietii bisericesti, dar nu întotdeauna suntem îndreptatiti s-o facem. În aceasta problema, precum îndeobste în Ortodoxie, avem o îmbinare de conservatorism si credinciosie fata de traditie cu cea mai mare libertate si îndrazneala.  

Constiinta canonica nu-si poata afla temeiul de capetenie în formele dezvoltate istoric, din pricina relativitatii si vremelniciei lor. Daca încearca sa ramâna dependenta de ele, aceasta va duce la o legatura nepotrivita cu formele istorice si la deformarea constiintei canonice însasi. Ridicarea uneia din formele vremelnice ale vietii bisericesti la un statut permanent si neschimbabil devine de neocolit, ceea ce va duce la slabirea si chiar pierderea legaturii critice cu formele vietii contemporane. Simtul istoriei piere sau trebuie sa piara, iar o data cu el, si orice fel de forta creatoare. Vesnic dinamica viata bisericeasca este înlocuita cu una statica: supunerea absoluta fata de relativ. Regula generala intra în vigoare, sub înrâurirea careia orice încercare de afirmare absoluta a relativismului empiric duce la ceva absolut iar ceea ce este cu adevarat neschimbabil devine relativ. Constiinta canonica ajunge o frâna ce încearca a tine Biserica pe loc, înabusind orice nou curent al vietii, nu doar pe cele de nedorit, ci chiar pe cele sanatoase. Desigur, te poti pune de-a curmezisul procesului istoric, i te poti împotrivi, dar istoria nu poate fi întârziata ori oprita. O epoca istorica diferita va trebui sa-si accepte în chip firesc propria forma a vietii bisericesti ca temei al constiintei canonice. Ca urmare, nu mai poate exista o singura constiinta canonica, si fiecare perioada va avea propria constiinta canonica, deci nu mai exista un criteriu unic ci mai multe. Absenta unei singure constiinte canonice rupe în bucati istoria Bisericii si strica unitatea Bisericii însasi.  

Daca obârsia dreptei constiinte canonice nu poate fi aflata în manifestarile istorice ale vietii bisericesti, atunci s-ar putea ca ea sa fie gasita chiar în canoane, în legislatia ecleziala, adica sa fie socotit canonic ceea ce corespunde canoanelor. Nu voi aborda extrem de complexa problema a legaturii reciproce între constiinta juridica si normele juridice, însa as vrea sa subliniez un singur lucru: pentru a putea pune cu adevarat normele canonice la temelia constiintei canonice este esential ca normele sa cuprinda si sa hotarniceasca întregul vietii canonice din Biserica si întregul orânduirii sale, la fel ca, de pilda, legislatia evreiasca ce cuprindea si rânduia totalitatea vietii poporului evreu. Constiinta juridica evreiasca a Vechiului Legamânt este exemplul clasic si poate singurul exemplu de constiinta juridica complet conditionata de normele existente. Acest lucru a fost cu putinta din pricina ca normele Vechiului Legamânt, cel putin în constiinta poporului evreu, fusesera date o data pentru totdeauna, avându-si obârsia în vointa lui Dumnezeu.  

Daca însa ne aplecam asupra legislatiei canonice, vom descoperi trasaturi nespus de curioase. Biserica Ortodoxa n-a avut niciodata si nu are nici pâna azi un cod comun de legi bisericesti comparabil cu codul de legi canonice al Bisericii Catolice. N-as vrea nicidecum sa se înteleaga ca Biserica Ortodoxa ar trebui sa îndrepte aceasta lipsa. Fiecare Biserica locala are propria pravila ce oglindeste trasaturile locale. Obârsia tuturor pravilelor se afla în culegerile de legi bisericesti compilate în Bizantul medieval. Ele cuprind hotarâri ale autoritatilor bisericesti culese din epoci istorice total diferite si din diferite Biserici, ca si edicte ale împaratilor bizantini si un numar de rânduieli cu caracter pur local. În forma existenta în prezent, pravilele Bisericilor locale nu pot sluji deplin ca îndrumar practic si, de fapt, ele au doar un interes istoric. Orânduirea actuala a Bisericii a depasit aceste pravile. Mare parte din normele lor nu se pot aplica în conditiile de astazi, fiind schimbate si chiar înlaturate în unele Biserici autocefale. Alaturi de aceste pravile, Bisericile autocefale au publicat si continua sa publice propriile canoane, fie adaugându-le o parte de culegeri locale, fie publicându-le pe fiecare separat. Fireste ca nu exista concordanta, nici launtrica nici exterioara, între normele ce alcatuiesc Pravila Canonica a fiecarei Biserici locale.  

Din toate aceste pravile ale Bisericilor locale se pot scoate un numar de decizii ce se aplica întregii Biserici Ortodoxe. Ele sunt, în sens restrâns, canoanele întemeiate pe hotarârile Sinoadelor Ecumenice, Sinoadelor Locale si ale Sfintilor Parinti ai Bisericii, primite de întreaga Biserica. Aceste rânduieli au fost adunate de Biserica Rusa într-o culegere aparte numita Kniga Pravil (Cartea Pravilelor). Chiar daca Biserica le-a tratat cu deosebita pretuire, totusi ele erau supuse schimbarilor, adaugirilor si eliminarilor înca din vremea promulgarii lor (cam din veacul al IX-lea pâna în al X-lea) si pâna târziu. Dar numai în cazuri extreme aparitia unor noi decrete cuprindea si îndrumari despre abrogarea canoanelor corespunzatoare de mai înainte. Aceasta e una din greutatile aplicarii canoanelor, ce nu are exemple analoage în nici o alta forma de jurisprudenta. În prezent, nu întotdeauna suntem în stare sa determinam care canoane sunt în vigoare si care nu. Putem astfel sa spunem cu certitudine ca anumite canoane nu mai sunt valabile, de pilda cele referitoare la primirea în Biserica a persoanelor din vechile erezii care nu mai exista, precum montanistii, novatienii, arienii etc., si canoanele ce rânduiesc asezaminte disparute din Biserica, precum rânduielile de pocainta. Este mai greu atunci când avem de-a face cu canoanele ce nu se mai tin de multa vreme, precum cele ce rânduiesc vârsta clericilor ori opresc mutarea preotilor si episcopilor, sau cele referitoare la întrunirea sinoadelor, curtile judecatoresti, canonisirile ecleziastice etc. Oare acestea pot fi trecute cu vederea întrucât nu mai sunt tinute, ori trebuie schimbata viata bisericeasca spre a îngadui numitelor canoane sa fie din nou lucratoare?  

Având în vedere starea legislatiei bisericesti descrise mai sus, este vadit ca programul viitorului Sinod trebuie sa cuprinda problema codificarii canoanelor. Este adevarat ca nu avem o idee clara despre felul cum trebuie sa arate o astfel de codificare. Este foarte posibil ca modelul de compilare a legilor generale pentru toate Bisericile Ortodoxe, care sa le devina un Corpus Juris Canonis, sa fie cel publicat recent de Biserica Catolica. Compilarea unui astfel de cod este putin probabil sa împlineasca nevoile actuale ale Bisericii Ortodoxe si este putin probabil ca el sa devina o realitate. O culegere generala de legislatie ortodoxa ar fi o inovatie ce n-ar oglindi duhul Bisericii Ortodoxe. Unificarea legislatiei canonice presupune o uniformitate a alcatuirilor canonice ale vietii bisericesti din Bisericile Autocefale cum lumea ortodoxa n-a mai cunoscut înca din vremea caderii Bizantului. Uniformitatea administrativa exterioara a Bisericilor locale ar fi ceva strain: ea ar contrasta cu unitatea launtrica, unitatea în Duh si în Credinta. O culegere de legi comune ar încalca în chip silnic formele specifice de viata ale Bisericilor locale si ar aduce prea putine foloase unitatii lor launtrice, duhovnicesti. Însa chiar daca un viitor sinod ar încerca sa alcatuiasca o astfel de culegere, ar avea de înfruntat asemenea greutati, încât n-ar fi în stare sa le faca fata. Cum ar fi cu putinta sa gasesti o potrivire si sa pui laolalta toate deosebirile ce exista în legislatia Bisericilor locale mai ales acum când separatismul Bisericilor locale individuale a ajuns la un nivel fara precedent în istoria Ortodoxiei?  

În sfârsit, prin ce mijloace poate fi impus un astfel de compendiu, de vreme ce aceasta nu ar depinde numai de suprema autoritate Ecleziala, ci si de autoritatea civila din teritoriile unde se gasesc Bisericile? Putem numai sa nadajduim ca va fi vorba doar de codificarea canoanelor fostelor Sinoade Ecumenice si Locale ce sunt recunoscute ca obligatorii si se aplica în prezent, la care sa se adauge cele aprobate de un viitor Sinod.  

Pe de alta parte, lipsa deplinei unitati launtrice si exterioare nici nu este trasatura cea mai caracteristica a legislatiei canonice. Caracteristica ei este incompletitudinea. În fapt, ea este cu totul lipsita de normele care, prin analogie cu legislatia juridica, pot fi desemnate ca "fundamentale". Cele mai complete culegeri canonice, nu doar rasaritene, ci si apusene, nu au canoane care sa statorniceasca principiile generale si întemeietoare ale orânduirii bisericesti. Gasim în aceste culegeri un numar de canoane ce rânduiesc legaturile dintre episcopi, legaturile între preoti si diaconi, însa nu vom putea afla canoane care sa defineasca principiul însusi al ierarhiei. Nu exista nici o singura lege care sa ceara Bisericii sa aiba toate cele trei ranguri de clerici. Rânduiala de temelie a unei obsti crestine pastorite de un episcop nu e de gasit. Acest lucru se vadeste îndeosebi daca bagam de seama cu câta grija rânduiesc canoanele dregatoria mitropolitului. Aceeasi lipsa se poate afla si în alte chestiuni canonice, de pilda cea a proceselor juridice ecleziale, sau cele referitoare la Sfintele Taine ale Botezului, Împartasaniei si Nuntii. În cartile de Pravile numitele lipsuri sunt înlocuite cu învataturi din Noul Legamânt si din scrierile Parintilor si Dascalilor Bisericii. Canoanelor Apostolice si poruncilor lui Hristos li se atribuie caracterul de norme canonice, desi nici un singur Sinod n-a legiuit care din ele trebuie socotite ca atare. Suntem atât de deprinsi cu aceste lipsuri încât nici nu le mai bagam în seama, dar daca vreun istoric ar încerca sa descrie orânduirea Bisericii doar pe temeiul normelor canonice, ar savârsi niste greseli destul de grave.  

Aceeasi gresala o fac cei ce încearca sa întemeieze constiinta canonica doar pe canoane. O asemenea încercare nu e nimic mai mult decât amagire. Daca normele canonice vorbesc despre niste lucruri anume sau manifestari ale vietii bisericesti, atunci îndreptatirea lor poate fi judecata pe temeiul normelor canonice respective. Dar ce se poate spune despre un lucru pe care normele canonice nici macar nu l-au prevazut? Daca este canonic doar ceea ce corespunde canoanelor, iar ceea ce nu corespunde este necanonic, atunci, asa cum am vazut, în canoane nu exista referiri la câteva dintre cele mai însemnate si de temelie domenii ale alcatuirilor bisericesti. Pâna la urma, daca socotim toata legislatia canonica în întregul ei ca temei al constiintei canonice, trebuie sa acceptam ca fiecare Biserica locala are parte de propria constiinta canonica. Acest fapt nu numai ca restrânge marimea cuprinderii constiintei canonice, dar piere pâna si putinta vreunei evaluari canonice a unei Biserici locale. Un astfel de concept nu îngaduie gasirea unei rezolvari a problemelor canonice aplicabile întregii Biserici Ortodoxe, ci îngaduie fiecarei Biserici Autocefale sa-si rezolve doar propriile probleme. Acest lucru ar submina unitatea constiintei ortodoxe ce aduna toate Bisericile locale, chiar în lipsa legaturilor juridice reciproce, într-o Singura Biserica Apostolica. Separatismul si izolarea Bisericilor locale, atât de vadite în prezent, pot fi explicate în parte prin aceasta neîmplinire a constiintei canonice.  

Daca absenta unitatii si completitudinii normelor canonice este o piedica în calea primirii lor ca temei al constiintei canonice, pe de alta parte aceste semne ale creativitatii canonice nu trebuie condamnate din pricina lipsurilor respective. Legislatia canonica n-a avut niciodata sarcina sa statorniceasca normele si principiile întemeietoare ale orânduirii ecleziale. Ele fusesera date o data pentru totdeauna în învatatura dogmatica despre Biserica, care nu numai ca a premers creativitatii canonice, ci a devenit temeiul si premiza ei. Creativitatea canonica în Biserica are sarcina sa favorizeze acele lucruri ce ar face ca învatatura dogmatica despre Biserica sa-si gaseasca o mai dreapta si deplina întruchipare în conditiile istorice date ale orânduirii bisericesti si sa fereasca viata Bisericii de abateri si ratacire. Cuprinsul învataturii dogmatice despre Biserica determina cuprinsul legislatiei canonice. O învatatura diferita despre Biserica ar duce negresit la alte canoane, întrucât ele dau la iveala puterea lucratoare în viata Bisericii. Hotarârile ecleziale sunt de fapt tâlcuirile canonice ale dogmei despre Biserica într-un anumit moment din istoria vietuirii sale. Principiile întemeietoare ale învataturilor Bisericii nu intra în domeniul legii canonice, ci sunt parte a dogmaticii. Acest fapt da normelor canonice o trasatura aparte ce le deosebeste de normele juridice, iar legislatiei canonice îi acorda acele caracteristici ce fac din ea o legislatie cu totul singulara.  

Încercarile de a extrapola constiinta canonica din formele istorice existente ale vietii bisericesti sau din canoanele însesi sunt gresite, prin aceea ca nesocotesc temeiurile vietii bisericesti, acceptând-o doar sub înfatisarea ei empirica si vremelnica. Temelia dreptei constiinte canonice nu poate fi trecatorul si vremelnicul, ceea ce tine de momentul istoric, ci acel lucru din launtrul sau ce nu e trecator si vremelnic si nu depinde de conditiile si împrejurarile istorice. Înseamna ca temeiul constiintei canonice se poate afla doar în învatatura dogmatica despre Biserica. O asemenea constiinta canonica este foarte apropiata de constiinta dogmatica, deosebindu-se de ea doar prin orientare si scop. Ea este puterea ce pune în miscare istoria Bisericii, având rostul de a realiza în fiecare moment înfatisarea deplina a învataturii dogmatice în întruchiparea sa canonica. Ea ramâne fara schimbare între formele schimbatoare ale vietii bisericesti, fiind una singura pentru toate timpurile, si întrucât învatatura dogmatica ramâne neschimbata si unica, ea devine universala pentru toate Bisericile, caci toate Bisericile Ortodoxe marturisesc o singura învatatura dogmatica. Numai ea detine criteriul corect si adevarat, nu doar pentru rezolvarea problemelor canonice individuale, ci si pentru evaluarea formelor canonice si judecarea caracterului canoanelor însesi.  

Astazi problema caracterului canoanelor, adica daca ele sunt supuse schimbarii sau ramân absolut neschimbatoare, are o deosebita însemnatate practica. Problema nu e noua, fiind mereu scoasa la iveala de viata însasi. Sinodul Trulan i-a dat o rezolvare, înclinând catre neschimbabilitatea canoanelor. Pe de alta parte, creativitatea canonica a fost reala de-a lungul existentei sale, si chiar edictele puterii imperiale abrogau de fapt dispozitii pur ecleziale. Cât de putin constrânsa se simtea puterea imperiala se poate vedea din parerile juristilor din zilele lui Manuel Comnenul, care sustineau ca edictele regale înlocuiesc nu numai Codul lui Iustinian, ci si culegerile de canoane. Este adevarat ca acele pareri n-au primit întarire oficiala si-au fost cu totul uitate o data cu caderea Bizantului, însa hotarârea Sinodului Trulan a fost larg acceptata. Se întâmpla si azi, daca nu în scrierile teologice, atunci în felurite cercuri bisericesti, sa gasim convingeri ce pun semnul egalitatii între canoane si formularile dogmatice în ce priveste obligativitatea si neschimbabilitatea. Nu mai e nevoie sa subliniem ca o asemenea parere se poate ivi nu numai din confuzie teologica, ci si din ignoranta. A starui asupra absolutei neschimbabilitati a canoanelor este totuna cu a admite ca nu doar generatia noastra, ci si cele precedente, au fost excluse din Biserica. E destul sa citam al noualea Canon Apostolic ce hotaraste scoterea din Biserica a tuturor laicilor (la fel ca al optulea canon pentru clerici) care "nu ramân la rugaciune si la Împartasanie pâna la sfârsit". Daca toate canoanele sunt neschimbabile, atunci toate sunt si ramân în vigoare. Este putin probabil ca un astfel de punct de vedere sa fie pe placul celor ce îl apara. În plus, asemenea învatatura nu tine seama de starea legislatiei ecleziale descrise mai sus.  

Confuzia teologica vine din aceea ca parerea respectiva nu tine seama ca natura absolut neschimbabila a dogmelor nu decurge din promulgarea lor de catre Sinoade si primirea lor de catre Biserica, ci din faptul ca ele sunt întruchiparea adevarului absolut. Formularea lor în Sinoade si primirea lor de catre Biserica nu sunt decât marturia solemna a adevarului lor. Ele nu înfatiseaza vremelnicul, ci vesnicul, însa din întâmplare, asemeni canoanelor, au de-a face cu formele vremelnice ale vietii bisericesti, chiar daca acele forme pot fi socotite ca neschimbatoare în limitele existentei empirice.  

Eruditia canonica nu poate accepta acest punct de vedere despre canoane. Pe de-o parte, putem gasi atât în literatura canonica ortodoxa, cât mai ales în cea catolica, o alta parere ce defineste ca neschimbabile doar canoanele întemeiate pe Legea Dumnezeiasca. Toate normele ce purced din Vointa Dumnezeiasca înfatisata în chip limpede în Scriptura si în Traditie sunt de natura neschimbabila si absoluta, iar toate celelalte norme tin de domeniul legii omenesti si deci pot fi supuse schimbarii. Desigur ca un credincios nu poate sa încalce cu buna stiinta caracterul absolut al Poruncilor Dumnezeiesti, dar se vadeste ca deosebirea între jus divinum si jus humanum este departe de a fi sigura. În practica, multe dispute sunt iscate de întrebarea asupra naturii unui decret sau altul, daca el poate fi atribuit legii Dumnezeiesti ori celei omenesti. Din acest punct de vedere, normele aratate în Evanghelie sunt de netagaduit, dar în privinta normelor aflate în Epistole nu ne putem pronunta întotdeauna în chip hotarât. În unele cazuri Apostolul Pavel arata limpede obârsia rânduielilor sale, în alte cazuri nu se fac asemenea trimiteri. Ar fi foarte greu sa descoperim învatatura despre caracterul neschimbabil al normelor, întemeindu-ne pe Legea Dumnezeiasca, în acele cazuri când unele norme au fost supuse schimbarii în viata Bisericii. Chiar poruncile lui Hristos, daca li s-ar da un înteles canonic, ar dobândi un caracter vremelnic, fiind socotite ca obligatorii pentru anumite epoci si neobligatorii pentru altele (de pilda, cele referitoare la desfacerea casatoriei si temeiurile sale). Alcatuirea bisericeasca a obstii din Corint descrise de Apostolul Pavel a dainuit vreme de câteva zeci de ani. Nici asa-numita hotarâre apostolica - decizia Sinodului Apostolic din Ierusalim - n-a fost socotita de lunga durata. Nu e nevoie sa mai dam alte exemple de acelasi fel, caci nu o data am vazut cum absolutizarea vremelnicului duce la relativizarea vesnicului.  

Numai printr-o dreapta constiinta canonica se poate întemeia o legatura corecta cu canoanele. Nici macar una singura din poruncile lui Hristos nu are caracterul unei norme empirice; toate sunt vesnice, neschimbatoare, toate se refera la domeniul învataturii dogmatice despre Biserica, despre casatorie, despre botez etc. Hristos nu a asezat nici un fel de alcatuire canonica Bisericii Sale si nici n-a dat norme canonice. "Cine M-a pus pe Mine judecator sau împartitor peste voi?" (Luca 12 : 14). Înca din vremea Apostolilor puterea ce zamisleste legea s-a aflat fara exceptie în Biserica. Dreptul de "a lega si dezlega", potestas clavium ("puterea cheilor") cuprindea si dreptul de-a aseza norme canonice. Astfel ca nu poate fi vorba de împartirea canoanelor între cele întemeiate pe Legea Dumnezeiasca si cele întemeiate pe legea omeneasca. Toate izvorasc din dreptul dat autoritatii bisericesti de-a promulga dispozitii care sa tocmeasca rânduiala Bisericii. Mai important este faptul ca aceste dispozitii, pe care Biserica le da si trebuie sa le dea, nu constituie temeiurile orânduirii bisericesti, asa cum am vazut, ci au rostul de-a înfatisa o mai deplina si mai exacta întruchipare a acelor temeiuri în fiecare perioada istorica data. Ele sunt vremelnice, însa nu în sensul ca o parte din ele e chemata la existenta de un complex de pricini pur exterioare, ci în sensul ca fac parte din ceea ce e vremelnic în Biserica. Ca dispozitii vremelnice, canoanele sunt schimbabile, chiar si în cazul când fac trimitere direct la unul sau altul din cuvintele Apostolilor sau chiar ale lui Hristos. Desigur ca acele cuvinte ramân absolute si neschimbabile în sine, dar ele nu apartin canoanelor, ci arata doar ca autoritatea bisericeasca, publicând hotarâri socoteste esential sa faca trimitere la temeiul dogmatic al dispozitiilor sale. Al cincilea Canon Apostolic cere depunerea prezbiterului ori episcopului care savârseste Sfânta Taina a Botezului cu o singura scufundare, câta vreme Hristos Însusi porunceste: "Mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh" (Mat. 28 : 19). Biserica poate schimba propria hotarâre canonica, marind sau micsorând pedeapsa celor vinovati, dar aceasta nu supune schimbarii cuvintele lui Hristos, întrucât ele nu apartin unei norme canonice, ci învataturii dogmatice despre Sfânta Taina a Botezului, careia hotarârea aceasta îi slujeste drept tâlcuire.  

Adeseori exista ciudate puncte de contact între învatatura ortodoxa si protestantism, dar ele sunt doar puncte, dincolo de care încep deosebiri substantiale. Principiul schimbabilitatii tuturor hotarârilor canonice în protestantism are obârsii cu totul deosebite de ortodoxie. Pentru noi, dincolo de schimbabilitatea canoanelor se afla constiinta canonica sau, în ultima instanta, învatatura dogmatica despre Biserica. Orice hotarâre canonica e legata de întruchiparea unui adevar absolut ce sta la temelia constiintei canonice. Daca întruchiparea poate si trebuie sa fie schimbata, adevarul aflat la temelia sa ramâne pururi neschimbator. Feluritele perioade istorice sau cresteri duhovnicesti pot cere numai schimbari sau anulari ale învelisului exterior al adevarului, însa nu pot schimba adevarul însusi. Tocmai în învatatura despre alcatuirea Bisericii, si tocmai în problema schimbabilitatii canoanelor protestantismul n-a tinut seama de acest adevar.  

Putinta schimbarii canoanelor nu înseamna ca ele trebuie schimbate sau pot fi schimbate dupa bunul plac al oricarui membru al Bisericii ori chiar al unei întregi comunitati bisericesti. În ciuda unor amanunte, creativitatea canonica a Bisericii Ortodoxe în plinatatea ei tine de experienta de mai multi ani a Bisericii si constiintei sale, a încercarii sale de-a înfaptui învatatura Bisericii în feluritele epoci istorice. Noi nu facem decât sa continuam ceva ce n-a fost început de noi, chiar daca suntem înclinati sa credem ca istoria începe cu noi. Asa se face ca lucrarea noastra cuprinde întotdeauna un amestec de traditie si creativitate, traditia fiind sustinatoarea creativitatii noastre si chezasia ca nici creativitatea noastra nu va pieri o data cu noi. Cu toate acestea, orice creativitate omeneasca este un fel de distrugere a trecutului, acel trecut ce a încetat de a mai fi traditie creatoare, prefacându-se în inertie si stagnare ce împiedica creativitatea. Putem si trebuie sa schimbam hotarârile bisericesti, însa numai atunci când au încetat de a mai fi canoane, când nu mai pot sa împlineasca telul nostru si al lor - de-a îndrepta formele bisericesti spre mai deplina si mai buna întruchipare a învataturii despre Biserica, adica atunci când ele înceteaza de-a mai fi hotarârile prin care se poate înfatisa constiinta canonica. Exista vremi când adevarul canonic este de partea celor ce încalca unul sau altul dintre canoane, si nu de partea celor ce li se supun si cer supunere. Adevarul acestui paradox trebuie probat prin experienta; paradoxul se isca din conflictul între o constiinta canonica înteleasa ca principiu creator si criteriu suprem si o constiinta canonica înteleasca ca oarba si moarta supunere fata de litera legii, robie fata de litera, ce-si afla întruchiparea în canoane. Un conflict profund si tragic între doua tipuri de constiinta canonica, din care doar una iese mereu la iveala ca moment creativ, iar cealalta ramâne forma inerta si fosilizata a viatii bisericesti.  

A desemna canoanele drept prescriptii bisericesti înseamna a înlesni - în chip pozitiv sau negativ - ca viata bisericeasca sa-si întruchipeze mai îndeaproape învatatura dogmatica. Cu cât normele ecleziale se apropie mai mult de învatatura dogmatica, cu atât mai mare e apropierea lor de însusirea neschimbabilitatii, dar neschimbabilitatea nu tine de canoane, ci de învataturile dogmatice pe care ele le înfatiseaza. Prin urmare, credem ca anumite hotarâri canonice ale Sinoadelor îsi vor pastra puterea pâna la sfârsitul timpurilor, iar pentru noi ele sunt sfinte, la fel ca dogmele pe care le întruchipeaza.  

Constiinta canonica ramâne mereu una de-a lungul timpului, mereu egala cu sine. Prin unitatea ei, feluritele forme ale vietii bisericesti nu sunt vazute ca momente separate în istorie, ci se leaga laolalta într-un parcurs neîntrerupt ce uneste întâiul pas al alcatuirii bisericesti - alcatuirea harismatica - cu temelia orânduirii noastre ecleziastice. Aceasta ne îndeamna sa privim nu în urma, ci prin prezent înainte, catre viitor. În viata Bisericii Apostolice lucrul cel mai de pret nu era forma vietii, ci faptul ca prin aceasta forma viata bisericeasca realiza aproape deplin, ca o imagine iesita din comun, învatatura dogmatica despre Biserica. Daca am încerca sa transpunem în chip mecanic acea alcatuire în viata noastra, am înfaptui înca si mai putin idealul vietii bisericesti decât în prezent. Putem doar sa nadajduim ca constiinta noastra canonica va dobândi acea limpezime ce o avea în vremile apostolice. Cu cât mai mult întruchipam adevarul dogmatic în viata noastra bisericeasca, cu-atât ne vom apropia mai mult de vremile apostolice, chiar daca în alcatuirea noastra exterioara ne-am îndeparta înca mai mult de ele.  

Constiinta canonica cere de la noi o statornica creativitate în viata bisericeasca, însa nu doar creativitate, ci si noi forme daca este nevoie, precum si grija creatoare fata de formele mai vechi, astfel ca ele sa poata deveni pentru noi nu numai pricini de multumire de sine, ci cu adevarat forma în care s-a înfaptuit adevarul dogmatic. Tot asa, si canoanele trebuie abordate în chip creator. Daca se întâmpla ca unele canoane sa nu mai raspunda scopului lor, suntem obligati sa le înlaturam, caci nu numai ceea ce corespunde canoanelor este canonic, ci canoanele însesi pot fi "canonice" si "necanonice".  

Ar fi totusi o gresala sa credem ca constiinta canonica este atât de infailibila încât poate fi determinanta pentru orice situatie concreta. Nu exista astfel de infailibilitati în Biserica Ortodoxa, nu doar în sfera canoanelor, dar nici în domeniul dogmelor. Deformari vremelnice si pierderea directiei sunt întotdeauna cu putinta. Cu toate acestea, adevarul a fost dat Bisericii si deci salasluieste mereu în ea, chiar atunci când poate nu suntem în stare sa-l determinam în mod oficial. Un alt punct de vedere ar arata o lipsa de credinta în Biserica, o întelegere a Bisericii doar ca asezamânt omenesc si nu dumnezeiesc. Ceea ce nu e cu putinta la nivelul unei orânduieli oficiale, este cu putinta prin orânduiala harului.