CURS MASTER 1
Hristos a întemeiat Biserica drept o comuniune a celor care sunt împreună cu El până la sfârşitul veacurilor. Cuvintele Mântuitorului: „acolo unde doi sau trei se reunesc în numele meu sunt şi eu împreună cu ei” subliniază faptul că Biserica, comuniune euharistică nu poate fi evaluată după criterii strict cantitative, ci după conştiinţa prezenţei lui Hristos cel Viu. Prezenţa Fiului lui Dumnezeu care „ Se împarte şi nu se desparte, se dăruieşte tututurora şi niciodată nu se sfârţeşte ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte, este criteriul care identifică Biserica drept comunitate liturgică în dimensiunea ei veşnică. Prezenţa lui Hristos cel viu face din comunitatea omenească Biserică Vie. Harul lui Dumnezeu face ca în Biserică fiecare să crească şi să dea roadele sădite de Dumnezeu în el, la fel cum în pământ apa face ca din fiecare sămânţă să iasă rod după legea pusă de dumnezeu în ea.
Fiecare om este o sămânţă pusă de Dumnezeu în societate. Biserica ar trebui să fie acea parte a societăţii în care omul să găsească locul potrivit pentru a-şi înfige rădăcinile şi a se hrăni dând astfel roadă bună.
Ce este pământul dacă nu o recapitulare a existenţei vieţii. Humusul este ceea ce a mai rămas după ce materia vie şi-a împlinit menirea, este eperienţa vieţii în care s-a întors viaţa.
Biserica este şi ea un loc în care vieţile petrecute în Hristos se transformă în sursă de viaţă. De aceea Biserica trebuie să păstreze în mod continuu vocaţia ei de cadru de manifestare a comuniunii în Hristos. Ea este o realitate mistică a părtăşiei cu Hristos cel euharistic.
Biserica este aluatul care dospeşte toată frământătura. Biserica ia parte la frământările vremii şi ale societăţii şi deşi le poartă în ea, nu se lasă dominată de acestea. Biserica realitate tainică este în mijlocul lumii şi nu se fereşte să ia contact cu lumea pentru a-i transmite fermentul ce dospeşte. Pentru a lua contact cu lumea, Biserica îmbracă haina instituţiei, dar nu pentru a concura lumea. Caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine. Dacă Biserica se lasă dominată de caracterul instituţional, ea devine un pământ superficial şi artificial, care poate hrăni omul, dar cu o hrană ce face ca rodul să fie doar aparent, asemănător cu fructele ce sunt obţinute printr-o hrană artificială.
Biserica îmbracă haina instituţiei, dar trebuie ca prin această haină să transpară lumina harului. Caracterul instituţional nu trebuie să încorseteze caracterul eshatologic, Tainic al Bisericii, ci trebuie să îl facă perceptibil lumii care are o mentalitate instituţională.
Chiar îmbrăcând această haină, Biserica trebuie să fie conştientă de particularitatea ei, având un obiectiv care nu este din lumea aceasta. În acelaşi timp ea este constituită din persoane care încă din lumea aceasta se hrănesc din Roadela Împărăţiei Cerurilor. Creştinii nu se asociază în Biserică pentru un scop lumesc, ci manifestă în Biserică o legătură a dragostei şi a slujirii dincolo de convenţii şi decizii luate prin majoritate. Din acest motiv există o incompatibilitate între comuniunea bisericească şi comuniunea asociativă. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor ci este comuniunea credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi paricipă la orientarea asociaţiei conform voinţei majoritîţii. În Biserică devenim cu adevărat mădulare atunci când ne manifestăm într-o dragoste jertfelnică, privilegiind nu interesul sau obiectivul vremelnic ci dobândirea staturii omului desăvârşit, renunţând la propria voinţă în folosul comuniunii cu cei ce înainte de noi au trăit în Hristos. De aceea Biserica în caracterul ei instituţional nu poate decide în mod asociativ „democratic” asupra obiectivelor sale, asupra principiilor după care ea se manifestă şi trăieşte.
Din acest motiv Biserica văzută nu este alcătuită din indivizi ci din corpuri ecleziale, comunităţi euharistice, care sunt Biserica locală. Comuniunea euharistică se realizează în jurul episcopului care este icoana lui Hristos, ce strânge în jurul lui Biserica. Din acest motiv, Biserica ortodoxă consideră că Biserica locală, comuniunea credincioşilor în jurul episcopului.
Eparhia este expresia comuniunii ecleziale, iar Mitropolia şi Patriarhia sunt sisteme instituţionale în cadrul cărora comuniunea eclezială se structurează şi se manifestă.
Sistemul mitropolitan şi cel patriarhal asigură unitatea şi coerenţa mărturiei eccleziale în societate, pentru ca aşa cum spune canonul 34 apostolic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să fie slăvită în bunăînţelegere spre ziditoare mărturie.
Având în vedere ca Biserica se manifesta în societate, o societate ce functioneaza dupa principii juridice si institutionale, Dreptul canonic are menirea de a face legatura între spiritual si temporal. Dreptul canonic este o disciplina teologica ce foloseste instrumentele juridice de care are nevoie prntru a putea sprijini manifestarea Bisericii în societate.
Caracterul teologico-juridic al Dreptului canonic nu trebuie sa exerseze o presiune juridica asupra ecleziologiei. Elementul juridic este un instrument de lucru indispensabil, dar trebuie sa fim atenti pentru a nu juridiza excesiv disciplina noastra.
Caracterul juridic al dreptului canonic nu trebuie înteles ca o consecinta a unui eventual caracter juridic al canoanelor. Canoanele sunt o expersie a experietei ecleziale si chiar atunci când ele abordeaza aspecte lumesti, ele sunt marcate de dimensiunea ecleziologica si eshatologica.
Disciplina noastra are un caracter teologico-juridic dar preocuparea noastra trebuie sa fie de a da un raspuns ecleziologic coerent pentru problemele pe care le ridica convietuirea într-o societate din ce în ce mai secularizata.
Pentru a observa distinctia dintre norma canonica si norma juridica, at trebui sa poposim putin asupra acestor doua notiuni.
Diferenta dintre norma canonica si norma juridica este o diferenta de perspectiva.
Norma juridica este o expresie a unei vointe politice, adoptata de catre un for investit cu putere de catre societate pentru a reglementa. Legea este expresia unei nevoi sociale. Ea nu are vocatia de a fi neaparat justa si nici pe departe perfecta. Sunt norme juridice care pot parea injuste, dar care aparând un interes general sunt adoptate de catre autoritatea competenta pentru a face fata unei situatii concrete. Odata adoptata, legea le executa, nu se discuta. Interpretarea normei juridice trebuie sa fie facuta în sensul vointei legiuitorului, fara sa existe o preocupare foarte mare pentru consecintele pe plan etic sau moral.
Norma canonica este o expresie a experientei ecleziale. În cadrul normelor canonice, canonul este cel care, asa cum îi si spune numele arata directia în care societatea trebuie sa se orienteze. Aceasta orinetare nu este numai o aplicare pur si simplu a unei norme, ci este o folosire a experientei ecleziale pentru dobândirea mântuirii.
Nu putem considera ca canonul are ca si obiectiv aplicarea unei vointe omenesti ci ca partasia la slava dumnezeiasca în bunaîntelegere.(can 34 apostolic[1])
În viata aceasta Mântuitorul ne îndeamna sa dam Cezarului ceea ce este a Cezarului si ceea ce este a lui Dumnezeu lui Sumnezeu, dar trebuie sa fim foarte atenti sa nu facem o inversare a perspectivelor.
[1] „Se cuvine ca episcopii fiecarui neam sa cunoasca pe cel dintâi dintre dânsii si sa-l socoteasca pe el drept capetenie, si nimic sai isportant sa nu faca fara încuviintarea acestuia ; si fiecare sa faca numai cele ce privesc parohia (eparhia) sa si satele din cuprinsul ei. Dar nici acela sa nu faca ceva fara încuviintarea tuturor, caci numai astfel va fi întelegere si se va slavi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt : Tatal, Fiul si Duhul Sfânt”. Canonul 34 apostolic, in Ioan N Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note si comentarii,