CURS AN I 1

Introducere în Organizarea  şi Administraţia bisericească

Hristos a întemeiat Biserica, pentru a fi cadrul de  comuniune a celor care sunt împreună cu El până la sfârşitul veacurilor.

În Biserică devenim cu adevărat mădulare vii atunci când ne manifestăm într-o dragoste jertfelnică, privilegiind nu interesul sau obiectivul vremelnic ci dobândirea desăvârşirii, în Trupul lui Hristos. Biserica este o comuniune consolidată de lucrarea harului iar Tradiţia canonică are misiunea de a da consistenţă şi coerenţă “legăturii harului” şi a veghea ca aceasta să nu slăbească sub presiunea vremilor.

Manifestându-se în societate, Biserica este  nevoită să îmbrace o haină lumească, instituţională.  Caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine. Biserica îmbracă haina instituţiei, dar este nevoie ca prin această haină să transpară lumina harului. Caracterul instituţional nu trebuie să încorseteze identitatea eshatologică, ci doar să ajute Biserica să se facă înţeleasă şi acceptată de lumea aceasta dominată de mentalitatea instituţională.

Atunci când Tradiţia canonică intervine în viaţa lumească, instituţională a Bisericii, ea are menirea de a fi un dreptar, aşa cum o arată şi etimologia cuvântului canon.

Creştinii nu se reunesc  în Biserică pentru un scop lumesc, asemănător cu cel al organizaţiilor constituite conform dreptului comun. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor ci este un cadru de manifestare a comuniunii credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi decid conform voinţei majorităţii. Biserica în caracterul ei instituţional nu poate decide în mod asociativ „democratic” asupra misiunii sale şi asupra mijloacelor pe care le foloseşte în împlinirea slujirii. Ea se organizează ţinând cont de principii ecleziologice şi canonice, rodul experienţei ecleziale, pe care le consideră fundamentale în cadrul  lucrării mântuitoare.

Administraţia bisericească

Lucrarea Bisericii este o slujire şi pentru a analiza această slujire folosim termenii de administrare sau administraţie. Administraţia bisericească prezintă în mod sistematic slujirea Bisericii.

Ad+ministro înseamnă a servi, a sluji.  Având în vedere cele două dimensiuni: eshatologică şi instituţională ale Bisericii, putem vorbi despre

1.      administraţie bisericească  pastorală şi

2.      administraţie instituţională.

Există o diferenţă de sens între termenii administrare şi administraţie. Prin administrare se înţelege lucrarea în sine, iar prin administraţie înţelegem totaltatea acţiunilor de administrare. Administraţia este deci un sistem care înglobează acţiunile de administrare. Putem vorbi despre Administraţie Bisericească atunci când ne referim la întreg sistemul de organizare a slujirii Bisericii.  Vorbim despre Administraţie atunci când ne referim la o activitate concretă, la modul concret în care sunt folosite mijloacele pe care Biserica le are la dispoziţie.

      Administraţia bisericească instituţională abordează aspecte privind organizarea instituţională a Bisericii. Această ramură a administraţiei bisericeşti ia în seamă contextul juridic şi sociologic în care Biserica se manifestă.

      Administraţia bisericească pastorală abordează toate aspectele privind modalităţile de concretizare a slujirii pastorale în cele trei dimensiuni ale slujirii Bisericii: Sfinţitoare, învăţătorească şi de conducere.

Revenind la administraţia instituţională a Bisericii, în cele ce urmează vom aborda în linii mari principiile de organizare canonică a BOR, urmând ca după aceea să observăm modul în care aceste principii se regăsesc în statutul de organizare a BOR. În cele din urmă vom trece în revistă principalele oficii prin care se exercită lucrarea Bisericii.

Principiile de organizare canonica a BOR

Comuniunea bisericească îşi dovedeşte stabilitate şi coerenţa prin fidelitatea faţă de Tradiţia canonică a Bisericii. Experienţa ecclezială concrertizată în răspunsurile pe care Sinoadele şi Sfinţii Părinţi le-au dat la problemele concrete cu care Biserica s-a întâlnit la un moment dat, ne ajută să vedem soluţiile ce se impun pentru situaţiile  cu care Biserica se confruntă astăzi.

Biserica lui Hristos trăieşte într-un dinamism hrănit de Harul lui Dumnezeu şi este capabilă să dea răspunsuri potrivite diferitelor circumstanţe. Echilibrul şi coerenţa acestor răspunsuri depinde de modalitatea în care ne raportăm la Tradiţia canonică.

Manifestându-se în societate, Biserica a dezvoltat principii de organizare care ţin cont de învăţătira pe care Hristos a lăsat-o ucenicilor, principii ecleziologice, care stau la baza tuturor principiilor ce au prins contur odată cu dezvoltarea Tradiţiei canonice.

Conştiinţa Bisericii ca Trup al lui Hristos, o comuniune a Bisericilor locale este exprimată de principiul sobornicităţii.

Respectul dintre bisericile locale şi autoritatea în slujire şi colegialitate este exprimată de principiul subsidiarităţii.

Identitate eshatologică şi confirmarea faptului că toate acţiunile Bisericii trebuie să aibă ca prim obiectiv mântuirea credincioşilor este dată de principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare.

      Fără a avea pretenţia de a trata în mod eshaustiv aceste principii, considerăm că este necesar să le resituăm în raportul lor cu principiile de organizare canonică.

 Principiul Sobornicităţii

Chiril şi Metodiu, apostolii slavilor şi urmaşii acestora au tradus termenul catolic din Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan, cu sobornost, acest termen având menirea de a face legătura între catolicitate şi conciliaritate. Sobornicitatea Bisericii exprimă participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii.

Episcopul, capul Bisericii locale, icoana prezenţei lui Hristos în Biserică este garantul ortodoxiei şi ortopraxiei în cadrul comuniunii bisericeşti dintr-un teritoriu şi prin sobornicitate, este semnul apartenenţei la Biserica răspândită în întreaga lume. În acelaşi timp, prin sobornicitate se articulează legătura între mădularele personale sau comunitare ale Corpului lui Hristos.  Sobornicitatea Bisericii exprimă şi participarea pleromei Bisericii la toate aspectele vieţii ecleziale.

Sobornicitatea Bisericii se descoperă în coresponsabilitatea colegială a episcopilor- principiul sinodal, în conştiinţa Biserici de Trup al lui Hristos în care fiecare mădular este chemat să aducă parte sa de contribuţie- principiul organic, în dihotomia naturii Bisericii  -principiul ecleziologic-instituţional,  şi în respectarea distingerii diferitelor nivele de slujire din Biserică - principiul ierarhic.

 Principiul Subsidiarităţii

Principiul ecleziologic al  subsidiarităţii exprimă rânduiala bisericească conform căreia principalele aspecte ale vieţii bisericeşti trebuie să se soluţioneze la nivelul eparhial. Autoritatea ierarhic superioară poate să intervină doar în cazul în care la nivel eparhial nu sunt rezolvate în mod satisfăcător anumite aspecte ale vieţii bisericeşti.

Eparhia este expresia Bisericii locale, iar mitropolia şi patriarhia, sunt sisteme de organizare bisericească ce au ca scop asigurarea bunei înţelegeri, unităţii şi comuniunii- koinonia.

 Intervenţia autorităţii canonice superioare nu este o intervenţie de impunere ci una de coresponsabilitate în  cadrul sinodalităţii. Ea are căderea de a se încredinţa de buna rânduire a vieţii bisericeşti în bisericile locale şi astfel în conformitate cu cu principiul ierarhic, cu practica tradiţională a vieţii bisericeşti şi cu prevederile exprese ale canonului 11 al Sinodului VII ec. se poate exercita dreptul de devoluţiune. 

Subsidiaritatea ca principiu ecleziologic fundamental arată deasemenea că în Biserică nu putem vorbi de independenţă ci de interdependenţă. Comuniunea ortodoxă este expresia interdependenţei manifestate în cadrul perihorezei ecleziale. Biserica ortodoxă nu este o confederaţie de Biserici ortodoxe autocefale sau autonome ci este o comuniune de Biserici locale care se manifestă în mod sinodal respectând particularităţile care îmbogăţesc patrimoniul Bisericii ecumenice.

Principiul subsidiarităţii se manifestă în Biserică, dar el determină şi raporturile dintre Biserică şi societate. În societăţile democratice, Statul deşi este suveran, respectă autonomia cultelor, rezervându-şi doar rolul de a veghea la respectarea legalităţii şi a ordinii publice. Statul trebuie să respecte caracterul propriu al Bisericii, care poate să fie în anumite cazuri chiar derogatoriu de la dreptul comun.

În baza aceluiaşi principiu şi Biserica se abţine să intervină în viaţa politică fără a fi însă indiferentă faţă de mersul societăţii. Biserica poate să-şi manifeste dezacordul faţă de anumite aspecte din societate care pun în pericol ordinea publică şi bunele moravuri, dar fără a recurge la acte de putere lumească.

Din Principiul ecleziologic al subsidiarităţii decurg: principiul autocefaliei- capacitatea unei Biserici dea-şi alege primatul şi de a se conduce după norme bisericeşti proprii, manifestându-şi împreună cu celelalte Biserici comuniune dogmatică liturgică şi canonică;  principiul teritorial-conform căruia fiecare biserică respectă teritoriul canonic al bisericilor autocefale; principiul autonomiei interne- conform căruia fiecare biserică locală-eparhie- şi prin extenso fiecare Biserică mitropolitană sau autocefală se manifestă în mod autonom în cadrul sinodalităţii, principiul autonomiei externe- care asigură independenţa Bisericii faţă de orice structură sau organizaţie de Stat sau privată; şi principiul nomocanonic prin care Biserica înţelege să îşi rânduiască viaţa potrivit propriei Tradiţii canonice cu respectarea legalităţii.

Principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare

Acest principiu ecleziologic subliniază idenitatea eshatologică a Bisericii.  Biserica se preocupă de creearea cadrului de comuniune în Hristos pentru mântuirea credincioşilor. Din acest punct de vedere întreagă lucrarea Bisericii este subordonată obiectivului pastoral-misionar. Dacă textele ce constituie Tradiţia canonică sunt aplicate în litera lor, fără a ţine cont de situaţiile concrete în care Biserica se găseşte la un moment dat, şi de particularităţile în care fiecare persoană îşi lucrează mântuirea, atunci Biserica rămâne la aspectele formale ale Legământului celui vechi şi se dovedeşte incapabilă de a trăi plinirea legii.

Din acest principiu ecleziologic izvorăsc principiul iconomiei- conform căruia, în viaţa de zi cu zi Biserica ţine cont de condiţiile concrete în care fiecare persoană sau comunitate îşi lucrează mântuirea, putând interpreta elementele Tradiţiei canonice cu acrivie sau cu pogorământ; şi principiul dinamismului instituţional ce subliniază capacitatea Bisericii de a se înzestra cu noi oficii bisericeşti, de a concepe  noi structuri de organizarea bisericească, abordând cu serenitate  încercările la care trebuie să facă faţă, fiind capabilă să identifice  noi soluţii compatibile cu exigenţele doctrinare şi cu Tradiţia canonică.

Înţelegerea principiilor de organizarea şi funcţionare a Bisericii ne poate ajuta să avem o perspectivă pastoral-misionară coerentă şi să înţelegem mijloacele de care dispunem în slujirea bisericească, principiile enunţate fiind stâlpii de temelie care susţin o organizare bisericească echilibrată.